Rătăcirea valorilor

        Nu ştiu dacă există spaţii din care timpul să nu muşte cu toată forţa, dar ştiu că există oameni pe care lumina şi frumosul îi face tot mai liberi, atât de liberi, că până şi secunda care a trecut se face tremur şi cuvânt. Un cuvânt pe care noi îl putem rosti cu toată gura, iar toate slovele pe care le rosteşti, să se nască peste zbor. 

         Aproape că fiecare pas pe care îl facem noi peste pământ se face iarbă nenăscută şi neruptă de trecut. Cum privim oare lucrurile, cu gândul că ele au un trecut cu visul, că ar putea avea un viitor?...  Din care colţ al viselor ne doare cel mai tare că nu putem să ne oprim din trecere măcar o secundă, uitată mai întâi, apoi regăsită în acelaşi început?...
         Ştiu că există locuri care rup din cer şi pâine, şi sărut, şi infinit, şi că din fiecare dintre ele răsar doar oameni, viaţă, înţelepciune şi sublim...
        De multe ori am crezut că lumea îngroapă tot, şi urme şi lumini, până şi ultima clipă de linişte din noi. Atunci ar trebui să fim cuminţi, atât de cuminţi, că până şi prin noi, orice mişcare ar fi o cuminţenie ce doare.

        Din această linişte profundă a lumii, aidoma mai răsar uneori valori perene pentru a da o nouă formă existenţei umane ca compasiunea, educaţia, responsabilitatea, integritatea, afecţiunea sau respectul, care ni se prezintă în toată maturitatea lor complexă ca un tapet multicolor aşternut peste simţirea omenească. Pe acest tapet, milioanele de fire de toate culorile, tonurile şi nuanţele posibile şi imposibile imaginate şi imaginabile, ca sub mâinile fermecate ale unei ţesătoare din basme, se întreţes, se împleticesc, se încârligă în zigzaguri fantastice, cântând amorul, avânturile generoase, durerile şi suferinţele, speranţele şi idealurile infailibilului din noi.

      Şi când sufletul se va război cu incontestabilul valorilor, să privim cerul, şi iarba, şi vidul şi ploaia şi să-i lăsăm să se contopească cu noi, să ne pătrundă în vene, să ne inunde sângele şi mai apoi, inevitabil, febril şi năvalnic să ajungă în inimă.

     Iar din inimă începe originea...

     Originea a tot ce omul omoară.

Cu siguranţă, majoritatea iubim trandafirii, dar cât de puţini adorăm o frunză?! 

Da, o frunză. Şi, mă rog, ce e o frunză într-o pădure? Ar părea o nimicnicie.

Ahh, e atât de ordinar să iubeşti frumosul- şi atât de frumos să iubeşti ordinarul!