Păsările copilăriei mele

Purtaţi pe făgaşul creaţiei druţiene,sub amprenta operei „Păsările tinereţii noastre”,profesoara de română ne-a iniţiat într-o profundă  meditaţie...Aşa deci,temă pentru acasă:  eseu „ Păsările copilăriei mele”....Nu am să filosofesc despre boboceii pe care-i păşteam în grădină,sau despre papagalul nimfa care îşi împrăştia mîncarea peste tot şi scotea sunete de se auzea de la vecini din casă...Nu...e un eseu tipic mie-nostalgic de copilăria ce tocmai şi-a luat zborul...cu toate că,parcă o pană încă mai
pluteşte in abis...

„Copilăria mi-e atît de aproape...

Un pas ce l-am făcut chiar ieri,

O vorbă ce-am rostit-o adineauri,

O imagine din mine,vie.

O cîmpie de ani înfloriţi,

Cu rădăcini ce seva şi-o trag

Din glie...  „             
(C.O.Tofeni)

Copilăria...cîte amintiri frumoase ne leagă de ea...E vîrsta inocenţei,a pasiunilor fără consecinţe,a iubirii fără prejudecăţi,a acţiunilor fără constrîngeri.E o clipă de fericire ce se sfîrşeşte fără a ne fi putut bucura pe deplin de ea.

Cu fiecare lacrimă,mă îndepărtez de tine,Copilărie!Dar îţi simt savoarea încă pe buze...

Vreau...vreau să fiu copil,să respir aerul paradisului pierdut,să ma simt intermediară între idioţenia prunciei şi nebunia tinereţii-la doi paşi de păcatele maturităţii şi la trei de regretele bătrîneţii.

Vreau...vreau să întrezăresc pe bolta cerului cum se avîntă în zbor  păsările copilăriei mele.

Şi Doamne,cum mai zburau aceste păsări...străpungînd imposibilul,rezemîndu-se  pe creanga intangibilului şi analizînd cu atîta cuminţenie imposibilul.Aceste păsări phoenix renăşteau din inocenţa şi plentitudinea tuturor forţelor,tuturor speranţelor.În cenuşa nimicniciei îşi făceau cuibul,dar zborul...perinda galaxii şi stele îndepărtate...

Mie dor...dor titanic de a-mi creşte în fiinţă acele păsări ce-mi ofereau şansa de a spera,de a crede şi de a îndrazni...Unde-mi sunt păsările copilăriei...îmi vreau visele înapoi,ca să le îmbrăţişez cu inocenţa  cugetului,şi să mă determine să zbor,alături de ele...Copilăria nu mi-a permis nicicînd să-mi las visele să piară,pentru că dacă visele mor,viaţa nu este decît o pasăre cu aripi rupte care numai pot să zboare...

Acum mi-a rămas doar să mă delectez cu amintirea lor,să le întrezăresc bătaia din aripi şi penele atît de divers conturate,asemenea anui amalgan colorat...

Păsări albe-vise infantile,păsări negre-vise triste,păsări roşii-aspiraţii sentimentaliste...păsări roz-idealuri nevinovate,păsări galbene-dorinţe răzleţe,optimiste,scînteietoare,păsări albastre...vise rebele,libertine,adevărate evaziuni în spaţii inperceptibile...păsări verzi,aspiraţii pline de sensibilitate şi compasiune,păsări aurii-vise grandioase,atent chibzuite şi redactate....

Iar azi,scotocesc printre rafturile de idei,şi-mi pun întrebarea:” Unde au dispărut visele mele?” „,Oare şi-au luat zborul fără ca să lase în cuibul lor măcar un ou purtător de aspiraţii ?”...Astăzi,port în suflet o singură pasăre,cu o singură aripă,şi cu alta transformată în lanţ...o pasăre cu o aripă rămasă şi cu alta pe care o tîrăşte în zbor,o pasăre ce-mi trece noaptea prin somn şi dimineaţa o găsesc răstignită în acelaşi loc unde seara am lăsat-o lovindu-şi lanţul cu aripa...Da,este visul imposibilităţii de a mai spera,de a crede că totul se poate transfigura în realitate...