Glăsuieşte toamna

             

          Toamna soseşte în fiece an, dar parcă  nicicând nu vine la fel. Azi dimineaţă i-am simţit splendoarea când, învăluită de-o dulce indolenţă am răsfoit paginile trecutului meu. Mi-am amintit acel 1 septembrie de acum 14 ani în urmă când aveam pregătită şi rochiţa, şi ghiozdanul roz, şi fundiţa şi, şi.. o inimă plină de emoţii cât un vulcan  în plină erupere. Azi, toamna m-a întâmpinat senin şi afectuos, m-a făcut să-mi amintesc zilele de vară şi avalanşa de planuri pe care mi le zămisleam pentru anul ce vine... Azi parcă abia întrezăresc setea şi dorul de tot ce mă aşteaptă odată cu revărsarea amurgului roşietic şi mireasma strugurilor din văzduh.   

           Întotdeauna toamna a însemnat pentru mine un nou început scăldat în nori pufoşi, în zile scurte, dimineţi răcoroase şi rafale de vânt. Ea are culoare şi gust, are ploi, are frunze şi dans , ea are câte o strofă de Bacovia pentru fiece zi, are poezie şi sunet. E un pic nebună, e altfel.  

Când vine toamna, simt că mi se intensifică "alte" instincte contradictorii. Sunt mai melancolică, dar mai plină de forţe, mai pesimistă, dar, totodată mai sigură de ceea spre ce ţintesc.   

           Purtăm în noi anotimpuri şi de fiece dată le adăpostim cu mult calm şi împăcare în suflet. Zâmbesc melancolic, tomnatic, romantic…

     Şopteşte toamna în frunze, în vânt, în iarbă . Se întrezăreşte toamna în priviri, pe piele și pe buze. Glăsuieşte toamna în inimi, în oameni şi în zâmbete. Miroase toamna în struguri, în dimineţi  şi în rouă. Tace toamna în ploaie şi în noapte. Se citeşte toamna în cărţi şi în gânduri.  

          E toamnă şi ne-mbrăcăm cu slove calde... adulmecăm miros de frunze căzânde şi ne pierdem în căderea lor. 

          E toamnă... 

Rătăcirea valorilor

        Nu ştiu dacă există spaţii din care timpul să nu muşte cu toată forţa, dar ştiu că există oameni pe care lumina şi frumosul îi face tot mai liberi, atât de liberi, că până şi secunda care a trecut se face tremur şi cuvânt. Un cuvânt pe care noi îl putem rosti cu toată gura, iar toate slovele pe care le rosteşti, să se nască peste zbor. 

         Aproape că fiecare pas pe care îl facem noi peste pământ se face iarbă nenăscută şi neruptă de trecut. Cum privim oare lucrurile, cu gândul că ele au un trecut cu visul, că ar putea avea un viitor?...  Din care colţ al viselor ne doare cel mai tare că nu putem să ne oprim din trecere măcar o secundă, uitată mai întâi, apoi regăsită în acelaşi început?...
         Ştiu că există locuri care rup din cer şi pâine, şi sărut, şi infinit, şi că din fiecare dintre ele răsar doar oameni, viaţă, înţelepciune şi sublim...
        De multe ori am crezut că lumea îngroapă tot, şi urme şi lumini, până şi ultima clipă de linişte din noi. Atunci ar trebui să fim cuminţi, atât de cuminţi, că până şi prin noi, orice mişcare ar fi o cuminţenie ce doare.

        Din această linişte profundă a lumii, aidoma mai răsar uneori valori perene pentru a da o nouă formă existenţei umane ca compasiunea, educaţia, responsabilitatea, integritatea, afecţiunea sau respectul, care ni se prezintă în toată maturitatea lor complexă ca un tapet multicolor aşternut peste simţirea omenească. Pe acest tapet, milioanele de fire de toate culorile, tonurile şi nuanţele posibile şi imposibile imaginate şi imaginabile, ca sub mâinile fermecate ale unei ţesătoare din basme, se întreţes, se împleticesc, se încârligă în zigzaguri fantastice, cântând amorul, avânturile generoase, durerile şi suferinţele, speranţele şi idealurile infailibilului din noi.

      Şi când sufletul se va război cu incontestabilul valorilor, să privim cerul, şi iarba, şi vidul şi ploaia şi să-i lăsăm să se contopească cu noi, să ne pătrundă în vene, să ne inunde sângele şi mai apoi, inevitabil, febril şi năvalnic să ajungă în inimă.

     Iar din inimă începe originea...

     Originea a tot ce omul omoară.

Naivităţi

Şi ce mai e cu dreptatea asta?!
Suntem noi capabili să distingem minciuna de adevăr? 
Întotdeauna am încercat să-mi creez plase în jurul meu, să fiu mai imună în faţa unor valori prejudiciabile, la care sunt alergică pur şi simplu. 
Dar, dacă te aştepţi ca lumea să fie cinstită cu tine, deoarece tu eşti cinstit, te amăgeşti!

E ca şi cum ai spera că odată nimerit în cuşca leului să nu te mănânce, din simpla naivitate că tu nu l-ai mânca!
Dureros să constaţi că pe asemenea valori, unii îşi fundamentează existenţa. De fapt, nu existenţa ( o viaţă fortificată pe minciuni şi nedreptate nu s-ar cataloga ca "existenţă"), ci mai degrabă succesul şi fericirea temporară.

Mărturii tardive

         Aşa e făcută viaţa că eşti nevoită să faci alegeri şi să laşi trecuturi în amintire, păstrând  drept mărturie doar frumosul din anii ce-au trecut. Trebuie să rupi lanţuri fără a mai fi nevoie să le mai legi, să închizi uşi fără să priveşti în urmă, să te laşi purtată de val fără să-ţi pese unde te va duce.

        Multă vreme îmi aruncasem condeiul la mare distanţă de mâinile care febril îl căutau, nu din frica de-a mă  rătaci iar printre cuvinte, idei profunde şi emoţii inefabile, ci mai degrabă din impulsul sufocant de-a reuşi acolo unde sunt şi în ceea ce fac, fapt ce-mi consuma energie, inspiraţie şi timp.   

       Timpul a perindat spre trecut luni în care am încetat să mă caut, în care cu o ancoră înţepenită în adâncuri mă încăpăţânam să-mi urmez cu tenacitate crezul. Oricât de palpabilă n-ar fi fost lumea nu reuşeam să mă colorez cu rutina inevitabilă a vieţii. Realizasem că mă îndepărtam de ceea ce odată, cu atâta efort şi străduinţă creasem, mă îndepărtam de capacitatea de-a percepe vibraţia lumii.

       Azi, un impuls nedefinit mi-a îndemnat degetele să contureze iar universul sufletului meu de care îmi era dor să-l întâlnesc. Şi m-am găsit colorând fără ştire cu cârlionţi de cuvinte existenţa mea în note  graţioase de linişţe. După care, am închis ochii şi m-am simţit. M-am regăsit pe mine aceeaşi fiinţă nostalgică şi contemplativă. Aceeaşi creatură pierdută în frământări şi interogaţii. 

      Cândva vorbeam despre inefabilul din noi, despre dragostea care te înalţă şi în cădere te îmbrăţişează ferm şi cald ca să-ţi armonieze coborârea, despre seminţele de bunăvoinţă şi înţelepciune pe care trebuie să le plantăm în suflet. Vorbeam despre schimbări şi mă simţeam exaltată de fiece dată când treceam prin una benefică dezvoltării mele...

       Timpul a trecut peste mine şi-a luat cu el o bună parte din entuziasmul adolescenţei. Nu mai privesc lumea c-un imens zâmbet şi-o nestăvilită dorinţă de-a o face mai sinceră, mai bună, mai înţeleaptă. O privesc aşa cum e, uneori perfidă, alteori mărinimoasă. De mine depinde să-mi păstrez inviolabilă personalitatea şi să continui să-mi urmez cu perseverenţă convingerile.

Concluzii la sfârşit de an

        
       Scriu c-o impetuoasă sete de-a scrie, scriu cu bucurie, cu entuziasm şi temeritate. Privesc înapoi, cu toate că mi s-a zis să nu fac asta, şi parcă întrezăresc clipe perindate în file de cărţi. De-aş putea atinge intangibilul, aş aduna filele în bibiliorafturi şi le-aş tria după categorii: volumul "fericiri nesfârşite", volumul "exasperări", volumul "nori negri" sau "furtuni", volumul "pe paşi de altruism", etc, etc...
Mi-aş înmuia pensula în amintiri şi le-aş colora pe potrivă: roşu, verde crud, galben pal, turcoaz, cenuşiu şi-o imensitate de alb aş presura pe fiece filă. Le-aş parfuma cu muguri de cireş sau nu... de vişin,  de la cel din grădina mea, le-aş împacheta în nemuriri şi mi le-aş aşeza sub bradul de Crăciun, din dorinţa de a-mi aminti de ele ca de cel mai frumos cadou primit vreodată. 
Anume aşa mi-aş descrie anul 2012, care deja îşi lasă savoarea peste sufletu-mi plin de tumult şi optimism. Eu nu am fost nicicând superstiţioasă, dar parcă dorind să-mi păstrez intact spiritul senin şi sincer, mă mulţumesc cu gândul că anul ce vine, 2013, va fi unul şi mai productiv şi prodigios, decât 2012, la fel cum 2012 a fost faţă de 2011, şi tot aşa, în medie aritmetică, îmi multiplic beatitudinile la fiece răscruce dintre ani.

      Anume în zilele când simt că e timpul să trag linii la sfârşit de foaie şi să-mi aştern concluziile, încep să conştientizez că cele mai mari realizări sunt cele legate de oameni, de oameni dragi, de oameni alături de care îţi dai seama cât de mult îţi place să vorbeşti, dar şi să taci, să plângi, dar şi să râzi nestăvilit. Schiţez zâmbete când mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut în acest 2012, la scumpii oamenii pe care i-am apropiat şi mai mult de sufleţel, şi la cei ce s-au învrednicit de a-mi deveni prototipuri de existenţă.

     Sunt aşa construită, că pentru mine, sărbătoare e orice zi petrecută în mrejele oamenilor dragi, sau orice zi în care primesc un cadou pe neprins de veste, sau orice zi în care-mi simt visurile mai realizabile ca niciodată. În fine, sărbătorile, fie ele Crăciunul sau Revelionul, nu sunt o zi anumită, ci sunt o stare de spirit. Dincolo de orice tip de tradiţie, semnificaţie sau obicei, sărbătorile pentru mine sunt o conjunctură: familie, atmosferă, zâmbet, pozitivism şi-o enormitate de optimism.

Şcoala dragostei

Este extraordinar să iubeşti, dar dragostea unei persoane nu-ţi poate umple golul din suflet. Umplerea acestui gol este responsabilitatea ta. Ai nevoie să iubeşti şi să te afirmi pe tine însuţi zi de zi, clipa de clipă. Fără iubire de tine însuţi, indiferent câtă iubire primeşti de la partenerul tău, nu este de ajuns.

A căuta să obţii iubirea de la o altă persoană înseamnă a te comporta precum alcoolicul care caută să obţină fericirea de la o sticlă. Cu cât bea mai mult,cu atât mai puţin satisfăcut se simte – şi cu atât doreşte să bea mai mult. Toti suntem dependenţi de starea de a fi îndrăgostit. Dar, după ce am “căzut” de câteva ori şi ne-am rupt câteva oase emoţionale, e de aşteptat să devenim puţin mai înţelepţi. Ştim că partea cea mai frumoasă, atunci când te îndrăgosteşti, nu va dura. Ştim că mai curând sau mai târziu, va trebui să fim autentici unul cu celălalt. Aceasta este deosebirea între idilă şi parteneriat.

Idila este o încercare de a menţine dependenta. Ea are o viaţă foarte scurtă. Parteneriatul este un dans a doi oameni obişnuiţi, care învaţă să trăiască împreună, zi de zi. Este o şcoală plină de provocări. Adeseori, este mai mult munca decât joacă . Şi, cu siguranţă, necesită mai multă adaptare psihologică,decât pot oferi ani întregi de terapie!Nu absolvim această şcoală într-un an sau doi. Ne trebuie mulţi ani. Poate chiar o viaţă întreagă, ca să-i asimilam întreaga programă.

Paul Ferrini

Când preferi să taci decât să răneşti

Cum ar fi dacă înarmarea cu semeţie ne-ar determina să putem spune întotdeauna ce gândim? Cum ar fi să nu mai avem reţineri? Să nu ne simţim condiţionaţi de efectul cuvintelor noastre, să nu ne gândim la consecinţe, doar să lăsăm să se prelingă tumultul de gânduri pe buze şi să spunem exact ce simţim? 
Indiferent de motivele, mai mult sau mai puţin justificabile, care parcă ne cimentează curajul în tăcere, ar trebui să avem şansa să vorbim. De prea multe ori, însă, ne este conştiinţa împământenită şi adaptată la regulile societăţii în care trăim, cameleonică, în funcţie de natura situaţiei. O conştiinţă care nu ne lasă să spunem întotdeauna ce simţim. Într-un fel, e bine aşa. Parcă e mai uşor să adormi seara cu o conştiinţă împăcată. Dar cum toate au două tăişuri, oricum le-ai privi sau le-ai lua, şi ea e duală. Cred că până la urma e bine să spui ce gândeşti, chiar atunci când simţi, dar cu o singură condiţie… să nu faci rău gratuit. Şi dacă adormi o seară neîmpăcată, măcar să ştii că ai făcut-o cu un scop nobil, indiferent de cât timp durează să îi vezi finalitatea. Nimeni nu merită să fie rănit gratuit. 
Nimeni. Nici măcar iluzia!

Deduceri

Acuma 10 ani vedeam lumea în culorile inocenţei metafizice... îmi era lumea o concepţie fantastică, cu zâne şi prinţese, cu palate şi Moşi Crăciuni nelimitaţi în cadouri.
Acum cinci ani îmi era imposibil să cred că voi arăta aşa, voi vorbi aşa, voi gândi aşa, voi simţi aşa.
Acum un an mi-era greu să mă gândesc că mi se va schimba viaţa atât de mult, subit şi plăcut- concomitent!
Acum două zile mi-a fost peste putinţă, aşa, să-mi amintesc care îmi era scopul în viaţă.
Pentru că se pare uneori, este mai simplu să laşi lucrurile să evolueze de la sine, fără planificări excesive, fără premeditări sinuoase, fără vise mâzgâlite cu cerneala speranţei! Fără...fără...
Şi doar tăcerea s-o laşi să ţi se prelingă pe buze...

Prezentul simplu

Totul…este atît de schimbător...Întotdeauna am ţinut să cred că schimbările sunt benefice, indiferent ce segment al vieţii personale implică.

Doar, aşa se spune: "Tot ce se face, se face spre bine".


Lacrimile devin zîmbete, singurătatea se anihilează în "oamenii dragi"  de alături, promisiunile devin amintiri, cuvintele frumoase se transfigurează în poezii, prietenii devin familie… soarele devine lună, clipele devin o zi, oamenii devin mai buni. 

Aş vrea eu… dar din pacate, oamenii devin din ce în ce mai “răi”. Nu vor, dar “timpul” le permite şi-i stimulează parcă să-şi edifice o astfel de personalitate meschină, oferindu-le conjuctura perfectă de a se înrăi. Se întîmplă tot mai multe tragedii, sau se întîmplă inevitabilul. Era de aşteptat ca toate să cedeze la un moment dat. Ar fi momentul ideal să devenim mai înţelegători, mai sufletişti, mai buni.

 Întotdeauna omul a avut capacitatea să modifice lumea asta, dar niciodată nu a fost conştient de ea. Se pierde în scuze amăgitoare, în cuvinte deşarte, în fapte necuantificabile şi se ascunde   în umbrele diafane ale unor stereotipuri.  “Spiritul de echipă” e o expresie subestimată. 

Deloc învechită. 

Dimpotrivă, ce nu poate face un om, pot face doi. “Împreună”, un alt cuvînt minimalizat.

Împreună, putem evita orice, chiar şi inevitabilul. Întrebarea mea ar fi: de ce nu putem “lupta” împreună, de ce întotdeauna ducem singuri lupta? Din orgoliu? Din prea multă încredere în sine? Sau din absenţa unei persoane alături de care poţi forma identitatea cuvîntului "împreună"?

Probabil, asta ne asigură înfrîngerea.

Din 7 miliarde de fericiri

 În această clipă, cînd aievea încercăm să ne metamorfozăm fiinţa într-o lume imaginar mai bună, aproape 7.000.000.000 de oameni respiră totuşi în enormitatea lumii. 
Unora, le e frică  să trăiască cu adevărat. Se ascund  în umbrele diafane ale unor stereotipuri învechite.
Alţii însă, se regăsesc în fiece expiraţie aburindă. 
Unii au învăţat să mintă doar ca să poată supravieţui în această societate perfidă. Alţii, înfruntă adevărul, oricît de dureros ar fi.
Unii sunt răi în fiecare zi, şi le convine acest fapt. 
Alţii sunt buni, şi se luptă cu răul. Uneori le reuşeşte, alteori, oftează deziluzionaţi.
Unii compun din sunete muzică. Brodează din suspinele sufletului, vocile intuiţiei şi incandescenţele dragostei portative impercetibile pentru majoritatea din noi. 
Cu toate astea, alţii, dansează. 
Unii ajung în locuri în care alţii doar se visează. 
Unii sunt înalti, alţii sunt mici. 
Dar nu asta contează...
Şapte miliarde de oameni cuantificaţi care respiră. 
Şapte miliarde de suflete.  Unele imperceptibile, altele inteligibile şi mult-prea sesisabile.
Iar uneori… tot ce-ţi trebuie în lumea asta, este doar UNUL, un singur suflet şi ţie suficient  pentru a compune formula fericirii!

Suntem... ceea ce iertăm

...Şi poate că faptul că timpul trece te face să înţelegi ceea ce contează cu adevărat. Există anumite momente de răscruce  în viaţă, cînd ai nevoie de ceva extrem de motivaţional ca să-ţi dai seama pe ce drum tre să apuci, şi e dificil.. atît de dificil, mai ales cînd eşti nevoit să închizi anumite uşi, pentru a deschide altele, fără a şti ce chip te aşteaptă după ea.
Dar ce s-ar întîmpla dacă am lăsa toate uşile deschise? 
Înghit în sec.
Suspin.
Mă gîndeam zilele trecute la iertare. La faptul că unii oameni îşi pot trăi viaţa închizînd pentru totdeauna uşa trecutului, aruncînd cheia spre neant şi entuziasmaţi privind spre viitor. 
Şi cum oare nu le pasă de ceea ce s-a întîmplat, de oamenii pe care i-au jignit sau de cei care aşteaptă iertare de la ei?
Nu-mi imaginez să-ţi trăieşti avînturile evlavioase fără a fi responsabil de ceea ce ai fost cîndva, de acţiunile tale, de vorbele tale, de gîndurile tale mai mult sau mai puţin meschine.
Iertare...
Da iertare!  "A ierta" presupune acea comuniune cu propria-ţi fiinţă mai întîi de toate. Înseamnă să fii mîndru de tine, mîndru de faptul că te smereşti în faţa celora pe care i-ai dezamăgit, mîndru că ai avut curajul să spui cuiva : " Iartă-mă".


Mă gîndesc cît de puternic trebuie să fii, ca să poţi ierta. Cît de înţelept. Să ştii să alegi iertarea în locul răzbunării.
Ura este dureroasă.


Învăţ să iert. 
Învăţ să las mereu uşile trecutului deschise, să mă pot întoarce din dorinţa de-a mă reculege în anumite momente din trecut.
Fără iertare, acest lucru n-ar fi posibil.
Suntem ceea ce iertăm şi nu există nimic mai motivaţional de-a merge înainte decît iertarea.

Indubitabilă incertitudine

De ce oare chiar şi atunci cînd se întîmplă previzibilul tot suntem luaţi prin surprindere, şi ne uimim cu o privire actoricească?  Aş vrea atunci, în acea clipă să ne imortalizăm ecografia inimii şi să ne convingem că nu e nimic prestabilit... şi că această uimire este cît se poate de firească, chiar dacă bănuiam că aşa o să se întîmple.Uneori încerc să văd lucrurile altfel decît le văd alţii. Şi depun eforturi considerabile, cu toate că sunt zadarnice, pentru că de cele mai multe ori văd ceea ce vede toată lumea. 
Nu ştiu de ce, dar azi văd totul mai clar. 
Şi nu pentru că ar fi o zi cu mult mai deosebită decît alta... ci pentru că rutina acestor zile de vacanţă mă determină să reflectez mai mult decît este necesar la oameni, la tipologiile umane şi la tainele ce le ascund şi cele mai intrinsece personalităţi. 


În ultima perioadă am cunoscut mulţi oameni, atît de mulţi, încît îmi stresez conştiinţa pentru a le memora numele, dar asta nu mă descurajează, nu mă sperie, nu mă limitează în nimic, ba dimpotrivă, îmi oferă inedita oportunitate de a descoperi cît de flexibil poate fi un om, cît de curajos şi plin de vitalitate... 
Cu toate astea, acum, după ce am în raţiune chipurile atîtor sufleţele, întrezăresc aidoma teama netrucată a unora de a recunoaşte ceea ce simt cu adevărat.
Văd laşitatea altora de a recunoaşte că au greşit.
Văd dezamăgirea care îi doare pe unii, şi lunga amăgire în care se scufundă alţii doar din frica de a trăi. Dar ce uităm de fapt… e că avem doar viaţa asta de trăit. Chiar dacă vom fi altcineva, cîndva, undeva, după ce vom muri… azi suntem doar ceea ce suntem. Şi ar fi bine să ştim a profita de timp. Pentru că zilele trec şi deciziile cele mai importante devin tot mai greu de luat. 
Dacă iubeşti, nu te ascunde. 
Dacă vrei să visezi, închide ochii, sau visează cu ochii deschişi. 
Dacă ştii că nu poţi trăi fără ea, ai curajul şi renunţa la comoditatea de a rămîne resemnat cu singurătatea. 
Dacă un el şi o ea sunt făcuţi unul pentru celalalt, atunci nimeni nu poate schimba asta, decît poate… laşitatea unuia dintre cei doi. 
Şi atunci e trist să priveşti cum doi oameni îşi pierd şansa: de a fi “mai buni” împreună.Mă uit în jurul meu şi mă cuprinde incertitudinea. Văd oameni care se iubesc atît de sincer şi profund, dar care aleargă în direcţii total opuse. Şi mă întreb… cînd îşi vor da seama cît timp au pierdut? Oare vor reuşi vreodată să recupereze clipele zburate-n van?


Şi poate că de aici izvorăşte indubitabila mea dorinţă de a nu-mi lăsa zilele să se piardă fără a vedea, a spune sau a face ceva frumos & memorabil!

Culoarea destinului

Nimeni nu e perfect, cu siguranţă... dar tendinţa de a atinge perfecţiunea îţi umple sufletul cu rîvnă şi temeritate.

Nici o viaţă nu este privată de valoare, mai ales că oglindeşte imaginea eforturilor depuse de-a lungul timpului.

Oamenii au idealuri şi vise.

Uneori, visele devin realitate, alteori rămîn…imposibile. Dar azi vreau să cred că alegerile pe care le-am facut pînă acum, şi deciziile pe care le voi lua de acum înainte, indiferent de firea mea contradictorie, mă vor purta mai aproape de ceea ce visez să fiu. 

Cîndva. 

Nu azi, nu mîine. 

Dar în viaţa asta, visez şi eu să ajung undeva, mai aproape. Visele mele cele mai îndrăzneţe, se leagă de lucrurile cele mai mărunte. Unii ar crede altfel. Dar pentru mine a ajuns să nu mai conteze ce crede lumea. Contează doar cei cîţiva pe care i-am lăsat să mă influenţeze. Şi sunt puţini aceia.  Dar sunt cei mai preţuiţi. Ştim cu certitudine că indiferent de alegerea pe care o facem, ea ne va afecta “destinul”. 

E alb, sau e negru. 

Dar am mai învăţat ceva…

…întotdeauna o culoare, indiferent de categoria cromatică în care se încadrează, are un infinit de nuanţe. Chiar şi o non-culoare, aparent fără substrat simbolic.

Ce e Dincolo...

 Ce e dincolo, De zîmbetul unui copil? Ce e dincolo, De stropii unei ploi de vară? Ce e dincolo, De mîngîierea mamei? Ce e dincolo, De frumuseţea unei flori? Ce e dincolo, De ochii blînzi a unui bătrîn? Ce e dincolo, De lectura unei carţi? Ce e dincolo, De albastrul mării? Ce e dincolo, De movul irisului de mai? Ce e dincolo, De zborul unei păsari? Ce e dincolo, De entuziasmul unui tînăr? Ce e dincolo, De liniştea serii? Ce e dincolo, De strălucirea unei stele? Ce e dincolo, De tabloul unui pictor? Ce e dincolo, De iubirea unui om? Ce e dincolo, De o dimineaţă de august? Ce e dincolo, De zborul unui fulg de nea? Ce e dincolo, De cîntecul firav al privighetorii? Ce e dincolo, De un răspuns? Ce e dincolo, De un răspuns bine dat? Ce e dincolo, De cerul senin? Ce e dincolo, De bucuria ochilor mei? Ce e dincolo..... Şi totul se tranformă.. într-un mare cîntec... cîntec îngeresc! Înger...răspuns Cîntec... În toate...dincolo... E iubirea... Suntem noi.... Noi şi iubirea... Iubirea... Şi noi! 

Din "prea- puţinul" din mine

Ştii, m-am gîndit că uneori oamenii uită de ei înşişi. Şi eu fac asta, nu-i aşa?

Hai să-ţi spun ceva...

În ultima vreme am fost atentă la mine. Am stat de vorbă cu mine. Am încercat să mă întreb ce şi cum anumite lucruri. Pe unele le-am rezolvat, pe altele nu am putut şi nici nu m-am obosit mai departe cu încercările!

Am citit... nu atît cît mi-aş fi dorit, dar am citit, şi mi-am prelungit pauza de cafea cu 5 minute, pentru a-mi delecta mai profund simţurile...
Am încercat să cunosc oameni noi. Mi-au plăcut!:)


Deşi lipsită de putere sau inspiraţie, îmi dau seama că mi-e dor de timp, muuult timp liber. Că ador dimineţile lungi...şi că daaaa, ador toamna de acum.:)

Rîd sau ascult muzică. Tolerez oamenii pentru că ştiu că neputinţa sau inconştienţa nu au cum să fie boli ce se vindecă de la o simplă aspirină?!

Am planuri. Un draft plin de idei nefinalizate... şi muuulte aşteptări!

Vreau putere, linişte şi timp:)

Poate nu ştiu cum să cuantific fericirea, dar ştiu să spun că SUNT MULŢUMITĂ... 

Între "gol" şi "plin" e Aşteptarea

Se întîmplă uneori, la un moment de răgaz din viaţă, ca propriul tău destin să-ţi ofere o porţie consistentă de realitate care te dezgustă, care te determină s-o scuipi şi să evadezi din ea; apoi, tot el,  îţi oferă o porţie de bucurie, de zîmbet nelimitat, de eros spiritual şi iubire la infinit. Îţi oferă frumosul şi urîtul aproape în acelaşi timp. 

Binele şi răul se întîmplă împreună, într-o proporţionalitate directă, la fel golul şi plinul, rîsul şi plînsul, iubirea şi singurătatea, fericirea şi tristeţea, dezgustul şi plăcerea...

Să vezi doar partea plină a paharului înseamnă să te pierzi într-o mare minciună; să vezi doar partea goală e tot o minciună.

Şi totuşi, cum vedem paharul?

Vă zic eu: îl vedem ca pe-o şansă unică, irepetabilă şi inedită de a-i sorbi din plin lichidul. Un pahar gol, va fi mereu umplut cu altceva, aşa că, nu vă pierdeţi timpul reflectînd asupra modurilor de perecepere a vieţii... golul şi plinul sunt realităţi continue.

Să exişti ştiind că vei avea parte de ce-ţi place şi de ce nu-ţi place, de gol şi de plin! 

Să exişti avînd înţelepciunea acestei aşteptări!

De ce vreau eu să cred că există Dumnezeu?

...deoarece nu vreau să îmi imaginez iubirea ca fiind doar o reacţie a creierului de eliberare a unor hormoni sub impulsul conservării speciei, eu vreau să mi-o imaginez ca pe sentimentul care te face mai bun, care te uneşte spiritual cu ceea ce eşti separat fizic. Unele mistere sunt mult mai frumoase dacă ar rămîne mistere.

...deoarece orgoliul meu de om nu îmi permite să cred că noi trăim doar datorită unui impuls de energie electrică. M-aş simţi prost dacă aş şti că televizorul sau frigiderul funcţionează pe acelaşi principiu ca mine. Nu, eu prefer să numesc flux divin ceea ce îmi dă viaţă şi îmi permite să trăiesc.

...deoarece nu vreau să văd răsăritul şi apusul doar ca o rotaţie simplă în jurul soarelui, eu le văd ca pe cel mai frumos "Bună dimineaţa!" sau "Noapte bună!" posibile pe această lume. Este modul Lui de a ne saluta pe toţi.

...deoarece legile umane nu sunt de ajuns pentru a ţine lumea în frîu. Nu este niciun articol de lege care te obligă să fii bun, să îi iubeşti pe cei de lîngă tine, să speri atunci cînd totul merge prost.

...deoarece lipsa unei divinităţi doar măreşte problemele de aici. Încurajează oamenii meschini, încurajează superficialitatea şi lipsa responsabilităţilor.

...deoarece am nevoie să îi mulţumesc cuiva pentru lucrurile care nu depind de mine. Nu datorită mie sunt sănătos, nu datorită mie am o familie superbă, nu datorită mie vă pot spune acum ce vă spun. Toate acestea ni se par atît de normale, încît practic sunt o banalitate. Gîndiţi-vă doar la cineva cine nu are acestea. Pentru el ar mai fi o banalitate?

...deoarece eu văd viaţa ca un prilej, nu ca o destinaţie. Vreau să cred că trăiesc pentru ceva, că tot ce fac aici nu e doar în zadar. Deoarece tot ce voi lăsa pe Pămînt vor fi doar cîteva oase într-o cutie. Deci merită să încerci să faci aici ceva durabil?

...ar mai fi multe motive, mult prea multe. Dar voi încheia cu "Pariul lui Pascal": "Dacă cred în Dumnezeu şi nu există, nu voi pierde nimic. Dacă nu cred şi există, pierd totul". Cineva zicea că există reversul medaliei. Nu, nu există niciun revers al medaliei. Nu te costă nimic să crezi, poate doar 5 minute pe zi pentru a spune o rugăciune. 

...de aceea, pentru mine există Dumnezeu şi Îl simt tot timpul alături de mine. (Cineva spunea că e pueril să zici că Îl simţi. I-aş atrage atenţia spunîndu-i că noi suntem legaţi de realitate prin simţuri. Înainte de a simţi, trebuie mai întîi să îţi doreşti. Ceea ce voi numiţi noroc, coincidenţă sau şansă, eu o numesc Providenţă)

Ce am spus mai sus nu este pentru atei. Este pentru cei care cred şi cei care mai mişună pe aici, nehotărîţi, sperînd ca printre link-uri şi filosofări să existe o dovadă cît de cît clară în privinţa existenţei Lui. 

Sursa: TPU.ro

 

Tomnatice mirajuri...

          Am un straniu elan al inspiraţiei; şi poate că e de vină noua pagină calendaristică, poate că începerea anului universitar de studii, poate că noul stil de viaţă... în fine,  asiduu încerc să găsesc motive lumeşti pentru care să  înfloresc şi mă opresc cu mintea ciufulită şi plină de idei într-o oglindă . Mă cunosc şi nu prea, dar începe să-mi placă descoperirea, deşi rar se întîmplă să fie şi autodescoperire. Am sentimentul unui străin al spaţiului, al timpului, al oamenilor. E o adevărată frenezie interioară. Un nou-născut curios de propria înfăţişare, genial din propria-i filosofie şi puternic în leagănul nelegănat pînă acum. Un aspect al necunoaşterii mă face să trăiesc netrăitul visat.

          Reflectez fără să vreau la diverse aspecte şi la nuanţe încrustate profund. Pur şi simplu alerg  cu rapiditate acolo cu picioarele memoriei. Cum altfel decît foarte repede, gîndind prea mult înainte, randomizîndu-mi instinctele şi plecînd la vînătoarea prestabilită? Dintr-o dată am scăpat voit de frica superficială. Am trîntit-o şi am blamat-o, am închis-o în penumbra negăsirii.

        De atunci, natura freamătă cu susur indescifrabil, crengile-i se mişcă nevrotic legănate de-un vînt tomnatic, şi aerul... ehhh, aerul... e îmbibat  cu iz de  struguri copţi! Natura se schimbă odată cu lunile cutreierate. Parcă e nevoie de-o perioadă de linişte, în care omul să-şi urmeze menirea, iar tot din jur, să intre într-o etapă de tihnă... Şi etapa e aproape... parcă simt asfaltul ce va sta multe săptămîni umezit de ploile ciobăneşti şi de ceaţă, parcă întrezăresc frunze ruginii pe cărări, raze congruente portocalii, ce se vor înoda prin pulsul toamnei într-o horă arămie şi acel frig atipic. ...  

      Deocamdată, sorbim cu nesaţ din aceste ultime zile însorite, cu nori de pudră pe cer şi cu rouă pe frunze, pentru că curînd, foarte curînd, ne vom estompa în cenuşiu toate simţirile.

Filozofia fericirii

   Stăm şi filozofăm asupra vieţii. Discutăm fericirea, uneori încercăm s-o definim, să-i atribuim noţiuni subînţelese, dar zadarnice ne sunt eforturile. Fericirea nu se înţelege, ea se simte cu toată plinătatea fiinţei. Suntem predispuşi despicării firului. Pierdem esenţialul. Uităm să trăim. Uităm cum se simte!

    Încep să-mi trăiesc viaţa. Sper să învăţ  să gust din prinosul vieţii. Sper ca zîmbetul să fie  efemer asemeni unei pecete pe chipul meu .

    Azi am văzut cea mai frumoasă stea. A căzut lăsînd în urmă amintirea frumuseţii ei. S-a pierdut în neant, poate gustînd o clipă din fericirea zborului. Mi-am pus o dorinţă. O împărtăşesc:  … să trăiesc.

Bună dimineaţa

Mă mîngîie soarele cu propria-i incandescenţă.
Bună dimineaţa…
Raze calde, ireverenţioase. Geam deschis. Boare de vînt.
Cafea aburindă, ciocolată neagră.  Vară.  Vacanţă. Carte în stînga, notebook în braţe, imaginaţia departe… 
Ascult de nebună “Eu, tu şi restul lumii” – Guess Who. Poate în dimineaţa aceasta ar trebui să ascult ceva mai dinamic, dar sunt liberă şi… nu am chef să mă dau jos din pat...Sorbesc şi-mi delectez simţurile...  
“Te mai arunci în trecut pentru relaxare?”, mă întreabă o voce, parcă ar fi a mea,  dar o aud de undeva departe. Răspund: “Da!” şi zîmbesc.  Mi-e dor de poveşti nemuritoare. Dar le voi avea. Nu schimb melodia, dar mă ridic din pat, zîmbesc şi îmi fac planuri pentru o zi, da, doar o zi bună.