Tomnatice mirajuri...

          Am un straniu elan al inspiraţiei; şi poate că e de vină noua pagină calendaristică, poate că începerea anului universitar de studii, poate că noul stil de viaţă... în fine,  asiduu încerc să găsesc motive lumeşti pentru care să  înfloresc şi mă opresc cu mintea ciufulită şi plină de idei într-o oglindă . Mă cunosc şi nu prea, dar începe să-mi placă descoperirea, deşi rar se întîmplă să fie şi autodescoperire. Am sentimentul unui străin al spaţiului, al timpului, al oamenilor. E o adevărată frenezie interioară. Un nou-născut curios de propria înfăţişare, genial din propria-i filosofie şi puternic în leagănul nelegănat pînă acum. Un aspect al necunoaşterii mă face să trăiesc netrăitul visat.

          Reflectez fără să vreau la diverse aspecte şi la nuanţe încrustate profund. Pur şi simplu alerg  cu rapiditate acolo cu picioarele memoriei. Cum altfel decît foarte repede, gîndind prea mult înainte, randomizîndu-mi instinctele şi plecînd la vînătoarea prestabilită? Dintr-o dată am scăpat voit de frica superficială. Am trîntit-o şi am blamat-o, am închis-o în penumbra negăsirii.

        De atunci, natura freamătă cu susur indescifrabil, crengile-i se mişcă nevrotic legănate de-un vînt tomnatic, şi aerul... ehhh, aerul... e îmbibat  cu iz de  struguri copţi! Natura se schimbă odată cu lunile cutreierate. Parcă e nevoie de-o perioadă de linişte, în care omul să-şi urmeze menirea, iar tot din jur, să intre într-o etapă de tihnă... Şi etapa e aproape... parcă simt asfaltul ce va sta multe săptămîni umezit de ploile ciobăneşti şi de ceaţă, parcă întrezăresc frunze ruginii pe cărări, raze congruente portocalii, ce se vor înoda prin pulsul toamnei într-o horă arămie şi acel frig atipic. ...  

      Deocamdată, sorbim cu nesaţ din aceste ultime zile însorite, cu nori de pudră pe cer şi cu rouă pe frunze, pentru că curînd, foarte curînd, ne vom estompa în cenuşiu toate simţirile.