Toamna soseşte în fiece an, dar parcă nicicând nu vine la
fel. Azi dimineaţă i-am simţit splendoarea când, învăluită de-o dulce indolenţă
am răsfoit paginile trecutului meu. Mi-am amintit acel 1 septembrie de acum 14
ani în urmă când aveam pregătită şi rochiţa, şi ghiozdanul roz, şi fundiţa şi,
şi.. o inimă plină de emoţii cât un vulcan în plină erupere. Azi, toamna
m-a întâmpinat senin şi afectuos, m-a făcut să-mi amintesc zilele de vară şi
avalanşa de planuri pe care mi le zămisleam pentru anul ce vine... Azi parcă
abia întrezăresc setea şi dorul de tot ce mă aşteaptă odată cu revărsarea
amurgului roşietic şi mireasma strugurilor din văzduh.
Întotdeauna
toamna a însemnat pentru mine un nou început scăldat în nori pufoşi, în zile
scurte, dimineţi răcoroase şi rafale de vânt. Ea are culoare şi gust, are ploi, are
frunze şi dans , ea are câte o strofă de Bacovia pentru fiece zi, are poezie şi sunet. E un pic
nebună, e altfel.
Când vine toamna, simt că mi se
intensifică "alte" instincte contradictorii. Sunt mai
melancolică, dar mai plină de forţe, mai pesimistă, dar, totodată mai sigură de
ceea spre ce ţintesc.
Purtăm în noi anotimpuri şi de fiece dată le adăpostim cu mult calm şi
împăcare în suflet. Zâmbesc melancolic, tomnatic, romantic…
Şopteşte toamna
în frunze, în vânt, în iarbă . Se întrezăreşte toamna în priviri, pe piele și pe buze. Glăsuieşte toamna în inimi, în oameni şi în zâmbete. Miroase toamna în struguri, în dimineţi şi în rouă. Tace toamna în ploaie şi în
noapte. Se citeşte toamna în cărţi şi
în gânduri.
E toamnă şi ne-mbrăcăm cu slove calde...
adulmecăm miros de frunze căzânde şi ne pierdem în căderea lor.
E toamnă...
