Ce e dincolo, De zîmbetul unui copil? Ce e dincolo, De stropii unei ploi de vară? Ce e dincolo, De mîngîierea mamei? Ce e dincolo, De frumuseţea unei flori? Ce e dincolo, De ochii blînzi a unui bătrîn? Ce e dincolo, De lectura unei carţi? Ce e dincolo, De albastrul mării? Ce e dincolo, De movul irisului de mai? Ce e dincolo, De zborul unei păsari? Ce e dincolo, De entuziasmul unui tînăr? Ce e dincolo, De liniştea serii? Ce e dincolo, De strălucirea unei stele? Ce e dincolo, De tabloul unui pictor? Ce e dincolo, De iubirea unui om? Ce e dincolo, De o dimineaţă de august? Ce e dincolo, De zborul unui fulg de nea? Ce e dincolo, De cîntecul firav al privighetorii? Ce e dincolo, De un răspuns? Ce e dincolo, De un răspuns bine dat? Ce e dincolo, De cerul senin? Ce e dincolo, De bucuria ochilor mei? Ce e dincolo..... Şi totul se tranformă.. într-un mare cîntec... cîntec îngeresc! Înger...răspuns Cîntec... În toate...dincolo... E iubirea... Suntem noi.... Noi şi iubirea... Iubirea... Şi noi!
2 comentarii:
Ivan te susține. Dincolo suntem noi toți, în pântecele adevărului ultim.
Şi oare, cînd vom evada din acest "dincolo", vom mai avea adevărul ca pecete a personalităţii?!
Întrebare retorică: Rsp este negativ...
Ne naştem cu adevărul pe buze, şi sfîrşim în minciună.
Trimiteți un comentariu