Iubirea în cuvinte

       

         Când soarele se înfrupta din verdeaţa copacilor, când grăitoarele parfumuri de vară inundau aerul cu miraj şi euforie, când picăturile calde de ploaie intensificau romantismul anotimpului ... am fost inundaţi de coardele muzicale şi lirice ale dragostei. Din acea vară inimile noastre începuseră să bată simultan. Dansam sentimente, respiram iubire, fredonam veşnicie. 

         Spre eternitate am pornit în cea mai frumoasă zi de toamnă, când am hotărât că enormitatea dragostei ce ne învăluia trebuie să fie oficializată, astfel încât nimeni şi nimic să nu ne poată despărţi.
          Ne vom hrăni cu arome de compasiune toată iarna, iar în primăvară, sub cerul senin, pe iarba proaspăt înverzită şi învăluiţi de cele mai parfumate flori, vom dansa valsul dragostei şi ne vom săruta răspândind în jur, mai mult ca niciodată, spori de fericire nemărginită.
          Povestea noastră de iubire nu-şi găseşte aşternutul pe hârtie. Povestea noastră de iubire continuă şi acum. Ne iubim, şi asta se vede în licărul ochilor, în zâmbetul sincer şi suav cu care ne privim, în îmbrăţişările calde prin care ne dăruim afecţiune, prin mângâierile gingaşe cu care ne răsfăţăm pielea.
          Şi când dragostea răsună în fiece venă din noi, când sângele pulsează cu atâta ardoare, suntem convinşi prin binecuvântarea Domnului că iubirea dintre noi ne este suficientă pentru a fi fericiţi.
           În rest, nimic nu mai contează

Când eşti fericit...

Când eşti fericit savurezi viaţa, clipa, fără să te gândeşti la eternitate. Când eşti fericit , te simţi ocrotit de divinitate şi devii curajos în faţa oricărui impediment. Când eşti fericit, ai răbdare cu cei din jur şi nu te înspăimântă insistenţa sau puţinătatea educaţiei lor. Când eşti fericit, te alinţi copilăreşte fără să-ţi pese de vârsta pe care o ai. Fericirea este o stare care te face mai împlinit, mai bun, mai tolerant, mai superficial uneori. 

Ce bine ar fi să prelungim starea asta mereu în efemeritatea timpului!

Glăsuieşte toamna

             

          Toamna soseşte în fiece an, dar parcă  nicicând nu vine la fel. Azi dimineaţă i-am simţit splendoarea când, învăluită de-o dulce indolenţă am răsfoit paginile trecutului meu. Mi-am amintit acel 1 septembrie de acum 14 ani în urmă când aveam pregătită şi rochiţa, şi ghiozdanul roz, şi fundiţa şi, şi.. o inimă plină de emoţii cât un vulcan  în plină erupere. Azi, toamna m-a întâmpinat senin şi afectuos, m-a făcut să-mi amintesc zilele de vară şi avalanşa de planuri pe care mi le zămisleam pentru anul ce vine... Azi parcă abia întrezăresc setea şi dorul de tot ce mă aşteaptă odată cu revărsarea amurgului roşietic şi mireasma strugurilor din văzduh.   

           Întotdeauna toamna a însemnat pentru mine un nou început scăldat în nori pufoşi, în zile scurte, dimineţi răcoroase şi rafale de vânt. Ea are culoare şi gust, are ploi, are frunze şi dans , ea are câte o strofă de Bacovia pentru fiece zi, are poezie şi sunet. E un pic nebună, e altfel.  

Când vine toamna, simt că mi se intensifică "alte" instincte contradictorii. Sunt mai melancolică, dar mai plină de forţe, mai pesimistă, dar, totodată mai sigură de ceea spre ce ţintesc.   

           Purtăm în noi anotimpuri şi de fiece dată le adăpostim cu mult calm şi împăcare în suflet. Zâmbesc melancolic, tomnatic, romantic…

     Şopteşte toamna în frunze, în vânt, în iarbă . Se întrezăreşte toamna în priviri, pe piele și pe buze. Glăsuieşte toamna în inimi, în oameni şi în zâmbete. Miroase toamna în struguri, în dimineţi  şi în rouă. Tace toamna în ploaie şi în noapte. Se citeşte toamna în cărţi şi în gânduri.  

          E toamnă şi ne-mbrăcăm cu slove calde... adulmecăm miros de frunze căzânde şi ne pierdem în căderea lor. 

          E toamnă... 

Rătăcirea valorilor

        Nu ştiu dacă există spaţii din care timpul să nu muşte cu toată forţa, dar ştiu că există oameni pe care lumina şi frumosul îi face tot mai liberi, atât de liberi, că până şi secunda care a trecut se face tremur şi cuvânt. Un cuvânt pe care noi îl putem rosti cu toată gura, iar toate slovele pe care le rosteşti, să se nască peste zbor. 

         Aproape că fiecare pas pe care îl facem noi peste pământ se face iarbă nenăscută şi neruptă de trecut. Cum privim oare lucrurile, cu gândul că ele au un trecut cu visul, că ar putea avea un viitor?...  Din care colţ al viselor ne doare cel mai tare că nu putem să ne oprim din trecere măcar o secundă, uitată mai întâi, apoi regăsită în acelaşi început?...
         Ştiu că există locuri care rup din cer şi pâine, şi sărut, şi infinit, şi că din fiecare dintre ele răsar doar oameni, viaţă, înţelepciune şi sublim...
        De multe ori am crezut că lumea îngroapă tot, şi urme şi lumini, până şi ultima clipă de linişte din noi. Atunci ar trebui să fim cuminţi, atât de cuminţi, că până şi prin noi, orice mişcare ar fi o cuminţenie ce doare.

        Din această linişte profundă a lumii, aidoma mai răsar uneori valori perene pentru a da o nouă formă existenţei umane ca compasiunea, educaţia, responsabilitatea, integritatea, afecţiunea sau respectul, care ni se prezintă în toată maturitatea lor complexă ca un tapet multicolor aşternut peste simţirea omenească. Pe acest tapet, milioanele de fire de toate culorile, tonurile şi nuanţele posibile şi imposibile imaginate şi imaginabile, ca sub mâinile fermecate ale unei ţesătoare din basme, se întreţes, se împleticesc, se încârligă în zigzaguri fantastice, cântând amorul, avânturile generoase, durerile şi suferinţele, speranţele şi idealurile infailibilului din noi.

      Şi când sufletul se va război cu incontestabilul valorilor, să privim cerul, şi iarba, şi vidul şi ploaia şi să-i lăsăm să se contopească cu noi, să ne pătrundă în vene, să ne inunde sângele şi mai apoi, inevitabil, febril şi năvalnic să ajungă în inimă.

     Iar din inimă începe originea...

     Originea a tot ce omul omoară.

Cu siguranţă, majoritatea iubim trandafirii, dar cât de puţini adorăm o frunză?! 

Da, o frunză. Şi, mă rog, ce e o frunză într-o pădure? Ar părea o nimicnicie.

Ahh, e atât de ordinar să iubeşti frumosul- şi atât de frumos să iubeşti ordinarul!

Naivităţi

Şi ce mai e cu dreptatea asta?!
Suntem noi capabili să distingem minciuna de adevăr? 
Întotdeauna am încercat să-mi creez plase în jurul meu, să fiu mai imună în faţa unor valori prejudiciabile, la care sunt alergică pur şi simplu. 
Dar, dacă te aştepţi ca lumea să fie cinstită cu tine, deoarece tu eşti cinstit, te amăgeşti!

E ca şi cum ai spera că odată nimerit în cuşca leului să nu te mănânce, din simpla naivitate că tu nu l-ai mânca!
Dureros să constaţi că pe asemenea valori, unii îşi fundamentează existenţa. De fapt, nu existenţa ( o viaţă fortificată pe minciuni şi nedreptate nu s-ar cataloga ca "existenţă"), ci mai degrabă succesul şi fericirea temporară.

Mărturii tardive

         Aşa e făcută viaţa că eşti nevoită să faci alegeri şi să laşi trecuturi în amintire, păstrând  drept mărturie doar frumosul din anii ce-au trecut. Trebuie să rupi lanţuri fără a mai fi nevoie să le mai legi, să închizi uşi fără să priveşti în urmă, să te laşi purtată de val fără să-ţi pese unde te va duce.

        Multă vreme îmi aruncasem condeiul la mare distanţă de mâinile care febril îl căutau, nu din frica de-a mă  rătaci iar printre cuvinte, idei profunde şi emoţii inefabile, ci mai degrabă din impulsul sufocant de-a reuşi acolo unde sunt şi în ceea ce fac, fapt ce-mi consuma energie, inspiraţie şi timp.   

       Timpul a perindat spre trecut luni în care am încetat să mă caut, în care cu o ancoră înţepenită în adâncuri mă încăpăţânam să-mi urmez cu tenacitate crezul. Oricât de palpabilă n-ar fi fost lumea nu reuşeam să mă colorez cu rutina inevitabilă a vieţii. Realizasem că mă îndepărtam de ceea ce odată, cu atâta efort şi străduinţă creasem, mă îndepărtam de capacitatea de-a percepe vibraţia lumii.

       Azi, un impuls nedefinit mi-a îndemnat degetele să contureze iar universul sufletului meu de care îmi era dor să-l întâlnesc. Şi m-am găsit colorând fără ştire cu cârlionţi de cuvinte existenţa mea în note  graţioase de linişţe. După care, am închis ochii şi m-am simţit. M-am regăsit pe mine aceeaşi fiinţă nostalgică şi contemplativă. Aceeaşi creatură pierdută în frământări şi interogaţii. 

      Cândva vorbeam despre inefabilul din noi, despre dragostea care te înalţă şi în cădere te îmbrăţişează ferm şi cald ca să-ţi armonieze coborârea, despre seminţele de bunăvoinţă şi înţelepciune pe care trebuie să le plantăm în suflet. Vorbeam despre schimbări şi mă simţeam exaltată de fiece dată când treceam prin una benefică dezvoltării mele...

       Timpul a trecut peste mine şi-a luat cu el o bună parte din entuziasmul adolescenţei. Nu mai privesc lumea c-un imens zâmbet şi-o nestăvilită dorinţă de-a o face mai sinceră, mai bună, mai înţeleaptă. O privesc aşa cum e, uneori perfidă, alteori mărinimoasă. De mine depinde să-mi păstrez inviolabilă personalitatea şi să continui să-mi urmez cu perseverenţă convingerile.

MANIFEST

     Mi-e viaţa o înlănţuire de schimbări. O înlănţuire de succese şi ratări, fantasme şi realizări. Am pierdut câte ceva, dar am câştigat tot ce mi-am dorit, tot pentru ce am luptat cu toată voinţa interioară. La anul voi fi alta. Îmi creez existenţa din schimbări, şi asta mă bucură, mă exaltează, mă determină să cred că fiece zi e un nou început, o nouă şansă de-a obţine ceva, de-a sădi în lume seminţe de armonie şi pace, de-a spune un „Iartă-mă” , sau un „Te iubesc”. 

    E inexplicabil de îmbucurător să ştii că în mâinile tale stă puterea de-a face ceva, tu indici direcţia fericirii şi a succeselor. De perseverenţa, talentul şi chibzuinţa ta atârnă viitorul tău şi modul în care va evolua acesta; de bunătatea şi iubirea pe care o propagi, depinde atitudinea oamenilor faţă de tine. Simplu, „Ceea ce semeni, aceea culegi”, ideie întâlnită şi-n învăţăturile Karmei. Şi cred în asta.

Eu sunt eroul propriului meu basm. Iar basmele au un final fericit, ideal.     

Happy New Year

Fie ca acest an care vine să fie mai bun decât celelalte. 

Jură-ţi să faci unele dintre lucrurile pe care ai vrut sa le faci dintotdeauna, dar nu ai avut timp. 

Sună un prieten uitat. 

Treci cu vederea o vrăjmăşie mai veche şi înlocuieşte-o cu amintiri mai frumoase. Jură-ţi să nu faci o promisiune pe care crezi că nu poţi să o ţii. 

Mergi cu fruntea sus şi zâmbeşte mai mult. Vei arăta cu zece ani mai tânăr. 

Să nu îţi fie teamă să spui ,,te iubesc!”. 

Spune-o din nou. 

Sunt cele mai dulci cuvinte din lume.