Concluzii la sfârşit de an

        
       Scriu c-o impetuoasă sete de-a scrie, scriu cu bucurie, cu entuziasm şi temeritate. Privesc înapoi, cu toate că mi s-a zis să nu fac asta, şi parcă întrezăresc clipe perindate în file de cărţi. De-aş putea atinge intangibilul, aş aduna filele în bibiliorafturi şi le-aş tria după categorii: volumul "fericiri nesfârşite", volumul "exasperări", volumul "nori negri" sau "furtuni", volumul "pe paşi de altruism", etc, etc...
Mi-aş înmuia pensula în amintiri şi le-aş colora pe potrivă: roşu, verde crud, galben pal, turcoaz, cenuşiu şi-o imensitate de alb aş presura pe fiece filă. Le-aş parfuma cu muguri de cireş sau nu... de vişin,  de la cel din grădina mea, le-aş împacheta în nemuriri şi mi le-aş aşeza sub bradul de Crăciun, din dorinţa de a-mi aminti de ele ca de cel mai frumos cadou primit vreodată. 
Anume aşa mi-aş descrie anul 2012, care deja îşi lasă savoarea peste sufletu-mi plin de tumult şi optimism. Eu nu am fost nicicând superstiţioasă, dar parcă dorind să-mi păstrez intact spiritul senin şi sincer, mă mulţumesc cu gândul că anul ce vine, 2013, va fi unul şi mai productiv şi prodigios, decât 2012, la fel cum 2012 a fost faţă de 2011, şi tot aşa, în medie aritmetică, îmi multiplic beatitudinile la fiece răscruce dintre ani.

      Anume în zilele când simt că e timpul să trag linii la sfârşit de foaie şi să-mi aştern concluziile, încep să conştientizez că cele mai mari realizări sunt cele legate de oameni, de oameni dragi, de oameni alături de care îţi dai seama cât de mult îţi place să vorbeşti, dar şi să taci, să plângi, dar şi să râzi nestăvilit. Schiţez zâmbete când mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut în acest 2012, la scumpii oamenii pe care i-am apropiat şi mai mult de sufleţel, şi la cei ce s-au învrednicit de a-mi deveni prototipuri de existenţă.

     Sunt aşa construită, că pentru mine, sărbătoare e orice zi petrecută în mrejele oamenilor dragi, sau orice zi în care primesc un cadou pe neprins de veste, sau orice zi în care-mi simt visurile mai realizabile ca niciodată. În fine, sărbătorile, fie ele Crăciunul sau Revelionul, nu sunt o zi anumită, ci sunt o stare de spirit. Dincolo de orice tip de tradiţie, semnificaţie sau obicei, sărbătorile pentru mine sunt o conjunctură: familie, atmosferă, zâmbet, pozitivism şi-o enormitate de optimism.

I love winter

Replică

Nu văd nimic rău în a cerne idei străine ca prin sită prin interiorul tău! Uneori sita e deasă, deci adaptezi doar câteva imagini textuale propriilor viziuni. Alteori, în anumite momente ale vieţii, sita e rară, atât de rară, încât de contopeşti şi te regăseşti perfect în părerile celorlalţi.

Pas cu pas

Fiecare pas glăsuieşte o poveste. Povestea celui care a păşit prin acel loc, în acea clipă, a acelei vieţi. Am încercat, în drumul meu spre azi, să păşesc în locul altora, crezând că e mai bine aşa. M-am înşelat de fiecare dată, încercând să fiu altfel, altcineva. Am rămas la paşii mei statornici şi fideli. În ei mă simt cel mai confortabil, şi inexplicabil de firesc. Mă poartă uneori într-o lume impresionantă, o lume plină de "ne-nţelesuri", lăsând tot previzibilul departe. Şi nu dau înapoi. Continui să păşesc. E important să ştii cum să-ţi aşterni paşii pe terenuri alunecoase; în ziua de azi, e o aptitudine mai mult decât necesară. O consider o calitate. Pas cu pas, spre alunecarea fluidă, muzicală, perfectă.

Pas cu pas, am ajuns la ceea ce sunt azi. Pas cu pas, până la o treaptă mai sus. E pasul meu preferat- ascensiunea!

Şcoala dragostei

Este extraordinar să iubeşti, dar dragostea unei persoane nu-ţi poate umple golul din suflet. Umplerea acestui gol este responsabilitatea ta. Ai nevoie să iubeşti şi să te afirmi pe tine însuţi zi de zi, clipa de clipă. Fără iubire de tine însuţi, indiferent câtă iubire primeşti de la partenerul tău, nu este de ajuns.

A căuta să obţii iubirea de la o altă persoană înseamnă a te comporta precum alcoolicul care caută să obţină fericirea de la o sticlă. Cu cât bea mai mult,cu atât mai puţin satisfăcut se simte – şi cu atât doreşte să bea mai mult. Toti suntem dependenţi de starea de a fi îndrăgostit. Dar, după ce am “căzut” de câteva ori şi ne-am rupt câteva oase emoţionale, e de aşteptat să devenim puţin mai înţelepţi. Ştim că partea cea mai frumoasă, atunci când te îndrăgosteşti, nu va dura. Ştim că mai curând sau mai târziu, va trebui să fim autentici unul cu celălalt. Aceasta este deosebirea între idilă şi parteneriat.

Idila este o încercare de a menţine dependenta. Ea are o viaţă foarte scurtă. Parteneriatul este un dans a doi oameni obişnuiţi, care învaţă să trăiască împreună, zi de zi. Este o şcoală plină de provocări. Adeseori, este mai mult munca decât joacă . Şi, cu siguranţă, necesită mai multă adaptare psihologică,decât pot oferi ani întregi de terapie!Nu absolvim această şcoală într-un an sau doi. Ne trebuie mulţi ani. Poate chiar o viaţă întreagă, ca să-i asimilam întreaga programă.

Paul Ferrini

Când preferi să taci decât să răneşti

Cum ar fi dacă înarmarea cu semeţie ne-ar determina să putem spune întotdeauna ce gândim? Cum ar fi să nu mai avem reţineri? Să nu ne simţim condiţionaţi de efectul cuvintelor noastre, să nu ne gândim la consecinţe, doar să lăsăm să se prelingă tumultul de gânduri pe buze şi să spunem exact ce simţim? 
Indiferent de motivele, mai mult sau mai puţin justificabile, care parcă ne cimentează curajul în tăcere, ar trebui să avem şansa să vorbim. De prea multe ori, însă, ne este conştiinţa împământenită şi adaptată la regulile societăţii în care trăim, cameleonică, în funcţie de natura situaţiei. O conştiinţă care nu ne lasă să spunem întotdeauna ce simţim. Într-un fel, e bine aşa. Parcă e mai uşor să adormi seara cu o conştiinţă împăcată. Dar cum toate au două tăişuri, oricum le-ai privi sau le-ai lua, şi ea e duală. Cred că până la urma e bine să spui ce gândeşti, chiar atunci când simţi, dar cu o singură condiţie… să nu faci rău gratuit. Şi dacă adormi o seară neîmpăcată, măcar să ştii că ai făcut-o cu un scop nobil, indiferent de cât timp durează să îi vezi finalitatea. Nimeni nu merită să fie rănit gratuit. 
Nimeni. Nici măcar iluzia!

Deduceri

Acuma 10 ani vedeam lumea în culorile inocenţei metafizice... îmi era lumea o concepţie fantastică, cu zâne şi prinţese, cu palate şi Moşi Crăciuni nelimitaţi în cadouri.
Acum cinci ani îmi era imposibil să cred că voi arăta aşa, voi vorbi aşa, voi gândi aşa, voi simţi aşa.
Acum un an mi-era greu să mă gândesc că mi se va schimba viaţa atât de mult, subit şi plăcut- concomitent!
Acum două zile mi-a fost peste putinţă, aşa, să-mi amintesc care îmi era scopul în viaţă.
Pentru că se pare uneori, este mai simplu să laşi lucrurile să evolueze de la sine, fără planificări excesive, fără premeditări sinuoase, fără vise mâzgâlite cu cerneala speranţei! Fără...fără...
Şi doar tăcerea s-o laşi să ţi se prelingă pe buze...

Prezentul simplu

Totul…este atît de schimbător...Întotdeauna am ţinut să cred că schimbările sunt benefice, indiferent ce segment al vieţii personale implică.

Doar, aşa se spune: "Tot ce se face, se face spre bine".


Lacrimile devin zîmbete, singurătatea se anihilează în "oamenii dragi"  de alături, promisiunile devin amintiri, cuvintele frumoase se transfigurează în poezii, prietenii devin familie… soarele devine lună, clipele devin o zi, oamenii devin mai buni. 

Aş vrea eu… dar din pacate, oamenii devin din ce în ce mai “răi”. Nu vor, dar “timpul” le permite şi-i stimulează parcă să-şi edifice o astfel de personalitate meschină, oferindu-le conjuctura perfectă de a se înrăi. Se întîmplă tot mai multe tragedii, sau se întîmplă inevitabilul. Era de aşteptat ca toate să cedeze la un moment dat. Ar fi momentul ideal să devenim mai înţelegători, mai sufletişti, mai buni.

 Întotdeauna omul a avut capacitatea să modifice lumea asta, dar niciodată nu a fost conştient de ea. Se pierde în scuze amăgitoare, în cuvinte deşarte, în fapte necuantificabile şi se ascunde   în umbrele diafane ale unor stereotipuri.  “Spiritul de echipă” e o expresie subestimată. 

Deloc învechită. 

Dimpotrivă, ce nu poate face un om, pot face doi. “Împreună”, un alt cuvînt minimalizat.

Împreună, putem evita orice, chiar şi inevitabilul. Întrebarea mea ar fi: de ce nu putem “lupta” împreună, de ce întotdeauna ducem singuri lupta? Din orgoliu? Din prea multă încredere în sine? Sau din absenţa unei persoane alături de care poţi forma identitatea cuvîntului "împreună"?

Probabil, asta ne asigură înfrîngerea.

Din 7 miliarde de fericiri

 În această clipă, cînd aievea încercăm să ne metamorfozăm fiinţa într-o lume imaginar mai bună, aproape 7.000.000.000 de oameni respiră totuşi în enormitatea lumii. 
Unora, le e frică  să trăiască cu adevărat. Se ascund  în umbrele diafane ale unor stereotipuri învechite.
Alţii însă, se regăsesc în fiece expiraţie aburindă. 
Unii au învăţat să mintă doar ca să poată supravieţui în această societate perfidă. Alţii, înfruntă adevărul, oricît de dureros ar fi.
Unii sunt răi în fiecare zi, şi le convine acest fapt. 
Alţii sunt buni, şi se luptă cu răul. Uneori le reuşeşte, alteori, oftează deziluzionaţi.
Unii compun din sunete muzică. Brodează din suspinele sufletului, vocile intuiţiei şi incandescenţele dragostei portative impercetibile pentru majoritatea din noi. 
Cu toate astea, alţii, dansează. 
Unii ajung în locuri în care alţii doar se visează. 
Unii sunt înalti, alţii sunt mici. 
Dar nu asta contează...
Şapte miliarde de oameni cuantificaţi care respiră. 
Şapte miliarde de suflete.  Unele imperceptibile, altele inteligibile şi mult-prea sesisabile.
Iar uneori… tot ce-ţi trebuie în lumea asta, este doar UNUL, un singur suflet şi ţie suficient  pentru a compune formula fericirii!

Suntem... ceea ce iertăm

...Şi poate că faptul că timpul trece te face să înţelegi ceea ce contează cu adevărat. Există anumite momente de răscruce  în viaţă, cînd ai nevoie de ceva extrem de motivaţional ca să-ţi dai seama pe ce drum tre să apuci, şi e dificil.. atît de dificil, mai ales cînd eşti nevoit să închizi anumite uşi, pentru a deschide altele, fără a şti ce chip te aşteaptă după ea.
Dar ce s-ar întîmpla dacă am lăsa toate uşile deschise? 
Înghit în sec.
Suspin.
Mă gîndeam zilele trecute la iertare. La faptul că unii oameni îşi pot trăi viaţa închizînd pentru totdeauna uşa trecutului, aruncînd cheia spre neant şi entuziasmaţi privind spre viitor. 
Şi cum oare nu le pasă de ceea ce s-a întîmplat, de oamenii pe care i-au jignit sau de cei care aşteaptă iertare de la ei?
Nu-mi imaginez să-ţi trăieşti avînturile evlavioase fără a fi responsabil de ceea ce ai fost cîndva, de acţiunile tale, de vorbele tale, de gîndurile tale mai mult sau mai puţin meschine.
Iertare...
Da iertare!  "A ierta" presupune acea comuniune cu propria-ţi fiinţă mai întîi de toate. Înseamnă să fii mîndru de tine, mîndru de faptul că te smereşti în faţa celora pe care i-ai dezamăgit, mîndru că ai avut curajul să spui cuiva : " Iartă-mă".


Mă gîndesc cît de puternic trebuie să fii, ca să poţi ierta. Cît de înţelept. Să ştii să alegi iertarea în locul răzbunării.
Ura este dureroasă.


Învăţ să iert. 
Învăţ să las mereu uşile trecutului deschise, să mă pot întoarce din dorinţa de-a mă reculege în anumite momente din trecut.
Fără iertare, acest lucru n-ar fi posibil.
Suntem ceea ce iertăm şi nu există nimic mai motivaţional de-a merge înainte decît iertarea.

2 in 1 ( Retrospectivă & Previziune)

Pînă nu demult, îmi imaginam că în vacanţa de iarnă o să reuşesc ceia ce nu mi-a reuşit pe parcursul celor 4 luni de studenţie. Pe naiba!
Este atît de dificil să te focusezi asupra anumitor priorităţi în momentul în care eşti acasă, la televizor rulează filme cu Moşi Crăciuni, de-ţi saltă inima din piept amintindu-ţi de copilărie, în frigider te aşteaptă portocale şi pe fiece măsuţă odihneşte cîte o hîrtie de la ciocolata de curînd mîncată.
Mi-a mai rămas o săptămînă pînă se încep examenele şi toate celelalte activităţi, şi mă simt atît de... emoţionată. Am impresia că în semestrul trecut am fost o altă "eu". De fapt, am fost un "eu" la care dintotdeauna am visat să ajung. 
Secretul? Ei bine, îmi reuşeşte tot mai des s-o alung pe "Cealaltă" din gînduri. Uneori, ea-mi zicea dimineaţa:  "Azi nu vei rezista. Eşti singură într-un oraş străin. Iar casa ta nu e aici.", dar luptam s-o contrazic, şi-mi reuşea. Deschideam fereastra camerei, adulmecam o boare de aer matinal, şi-o lăsam pe "Cealaltă" să plece odată cu expiraţiile profunde şi ritmate. Aceste exerciţii timp de cîteva săptămîni mi-au fortificat atît de vădit fiinţa, încît nu mă lăsam intimidată nici de cele mai lăuntrice temeri. 
M-am convins că Dumnezeu îţi dă întotdeauna să duci pe spate atîta cît poţi, şi cu timpul, te obişnuieşti atît de mult cu impedimentele zilnice, încît nu vrei nicicînd să opreşti din ascensiunea spre succesul mult-rîvnit..
Am fost puternică, curajoasă şi am ştiut să-mi gestionez atît de bine timpul, încît, indiferent dacă mă culcam pe la 3 de noapte, ştiam că începînd cu ora 6:30 dimneaţa, se începe o nouă zi, şi ziua aceasta este pentru învingători. Deci, nu mă puteam lăsa înfrîntă de surmenaj.
Am neglijat pe unii omuleţi dragi, dar mi-am făcut prieteni noi, şi asta mă determină să cred că niciodată n-ai să reuşeşti să-ţi ţii aproape cunoştinţele din trecut, în cazul în care te despart şi ore şi km. Cu timpul, numărul persoanelor cu care interacţionezi se multiplică, dar se cristalizează mai evident acele persoane împreună cu care petreci cele mai frumoase clipe, şi eşti conştient că aceste individualităţi vor fi alături de tine şi în viitor.


Abia acum, realizez că urăsc vacanţele lungi... Plus la faptul că te leneveşti atît de mult, mai adaugi şi stresul pre-examen, se mai adaugă şi gîndul că "Cealaltă" poate să revină în noul semestru, şi iar tre să fiu tare pentru ca s-o alung din subconştient.


Anul trecut în noaptea de Crăciun , pe la 2 de noapte, citeam. Citeam şi plîngeam.
Şi nu era un plîns  melancolic, dar era un plîns de cel care-ţi stoarce atîtea lacrimi, încît ai obrajii şi buzele firebinţi, iar ochii, ochii atît de mici. Plîngeam pentru că trăiam mult prea intens ceea ce citeam ( "Temă pentru Acasă" de Dabija). 
Mi-am amintit acest lucru pentru că am obligaţia morală ca în noaptea aceasta să termin o carte. Sper că după finisarea lecturării, voi putea mai uşor să-mi sistematizez tot ce n-am făcut pînă acuma în vacanţă, dar  tre să reuşesc în această săptămînă. 

Şi-un P.S.: Păstraţi-vă curajul, cumpătul şi voinţa intactă. Ne aşteaptă un an de la care vom "stoarce" mustul cel mai dulce, şi vom lăsa la fermentat cele mai frumoase realizări.

Ar trebui ca fiecare om să se nască încă o dată în prima zi din ianuarie. Să o ia de la capăt şi să scrie o pagină nouă. Să micşoreze sau să mărească lungimea frîului, dupa cum este cazul, dar să-l lase liber din nou în prima zi de ianuarie, să-şi îndrepte faţa spre viitor, fără să mai ţină seama de lucrurile care au fost şi au trecut.

Întrucît cuvintele vechiului an aparţin limbajului anului trecut

Vorbele noului an aşteaptă o altă voce.

E nevoie de un sfîrşit pentru un nou început!

La mulţi ani şi un an plin de entuziasm vă doresc!