Prezentul simplu

Totul…este atît de schimbător...Întotdeauna am ţinut să cred că schimbările sunt benefice, indiferent ce segment al vieţii personale implică.

Doar, aşa se spune: "Tot ce se face, se face spre bine".


Lacrimile devin zîmbete, singurătatea se anihilează în "oamenii dragi"  de alături, promisiunile devin amintiri, cuvintele frumoase se transfigurează în poezii, prietenii devin familie… soarele devine lună, clipele devin o zi, oamenii devin mai buni. 

Aş vrea eu… dar din pacate, oamenii devin din ce în ce mai “răi”. Nu vor, dar “timpul” le permite şi-i stimulează parcă să-şi edifice o astfel de personalitate meschină, oferindu-le conjuctura perfectă de a se înrăi. Se întîmplă tot mai multe tragedii, sau se întîmplă inevitabilul. Era de aşteptat ca toate să cedeze la un moment dat. Ar fi momentul ideal să devenim mai înţelegători, mai sufletişti, mai buni.

 Întotdeauna omul a avut capacitatea să modifice lumea asta, dar niciodată nu a fost conştient de ea. Se pierde în scuze amăgitoare, în cuvinte deşarte, în fapte necuantificabile şi se ascunde   în umbrele diafane ale unor stereotipuri.  “Spiritul de echipă” e o expresie subestimată. 

Deloc învechită. 

Dimpotrivă, ce nu poate face un om, pot face doi. “Împreună”, un alt cuvînt minimalizat.

Împreună, putem evita orice, chiar şi inevitabilul. Întrebarea mea ar fi: de ce nu putem “lupta” împreună, de ce întotdeauna ducem singuri lupta? Din orgoliu? Din prea multă încredere în sine? Sau din absenţa unei persoane alături de care poţi forma identitatea cuvîntului "împreună"?

Probabil, asta ne asigură înfrîngerea.