Pas cu pas

Fiecare pas glăsuieşte o poveste. Povestea celui care a păşit prin acel loc, în acea clipă, a acelei vieţi. Am încercat, în drumul meu spre azi, să păşesc în locul altora, crezând că e mai bine aşa. M-am înşelat de fiecare dată, încercând să fiu altfel, altcineva. Am rămas la paşii mei statornici şi fideli. În ei mă simt cel mai confortabil, şi inexplicabil de firesc. Mă poartă uneori într-o lume impresionantă, o lume plină de "ne-nţelesuri", lăsând tot previzibilul departe. Şi nu dau înapoi. Continui să păşesc. E important să ştii cum să-ţi aşterni paşii pe terenuri alunecoase; în ziua de azi, e o aptitudine mai mult decât necesară. O consider o calitate. Pas cu pas, spre alunecarea fluidă, muzicală, perfectă.

Pas cu pas, am ajuns la ceea ce sunt azi. Pas cu pas, până la o treaptă mai sus. E pasul meu preferat- ascensiunea!

Şcoala dragostei

Este extraordinar să iubeşti, dar dragostea unei persoane nu-ţi poate umple golul din suflet. Umplerea acestui gol este responsabilitatea ta. Ai nevoie să iubeşti şi să te afirmi pe tine însuţi zi de zi, clipa de clipă. Fără iubire de tine însuţi, indiferent câtă iubire primeşti de la partenerul tău, nu este de ajuns.

A căuta să obţii iubirea de la o altă persoană înseamnă a te comporta precum alcoolicul care caută să obţină fericirea de la o sticlă. Cu cât bea mai mult,cu atât mai puţin satisfăcut se simte – şi cu atât doreşte să bea mai mult. Toti suntem dependenţi de starea de a fi îndrăgostit. Dar, după ce am “căzut” de câteva ori şi ne-am rupt câteva oase emoţionale, e de aşteptat să devenim puţin mai înţelepţi. Ştim că partea cea mai frumoasă, atunci când te îndrăgosteşti, nu va dura. Ştim că mai curând sau mai târziu, va trebui să fim autentici unul cu celălalt. Aceasta este deosebirea între idilă şi parteneriat.

Idila este o încercare de a menţine dependenta. Ea are o viaţă foarte scurtă. Parteneriatul este un dans a doi oameni obişnuiţi, care învaţă să trăiască împreună, zi de zi. Este o şcoală plină de provocări. Adeseori, este mai mult munca decât joacă . Şi, cu siguranţă, necesită mai multă adaptare psihologică,decât pot oferi ani întregi de terapie!Nu absolvim această şcoală într-un an sau doi. Ne trebuie mulţi ani. Poate chiar o viaţă întreagă, ca să-i asimilam întreaga programă.

Paul Ferrini

Când preferi să taci decât să răneşti

Cum ar fi dacă înarmarea cu semeţie ne-ar determina să putem spune întotdeauna ce gândim? Cum ar fi să nu mai avem reţineri? Să nu ne simţim condiţionaţi de efectul cuvintelor noastre, să nu ne gândim la consecinţe, doar să lăsăm să se prelingă tumultul de gânduri pe buze şi să spunem exact ce simţim? 
Indiferent de motivele, mai mult sau mai puţin justificabile, care parcă ne cimentează curajul în tăcere, ar trebui să avem şansa să vorbim. De prea multe ori, însă, ne este conştiinţa împământenită şi adaptată la regulile societăţii în care trăim, cameleonică, în funcţie de natura situaţiei. O conştiinţă care nu ne lasă să spunem întotdeauna ce simţim. Într-un fel, e bine aşa. Parcă e mai uşor să adormi seara cu o conştiinţă împăcată. Dar cum toate au două tăişuri, oricum le-ai privi sau le-ai lua, şi ea e duală. Cred că până la urma e bine să spui ce gândeşti, chiar atunci când simţi, dar cu o singură condiţie… să nu faci rău gratuit. Şi dacă adormi o seară neîmpăcată, măcar să ştii că ai făcut-o cu un scop nobil, indiferent de cât timp durează să îi vezi finalitatea. Nimeni nu merită să fie rănit gratuit. 
Nimeni. Nici măcar iluzia!

Deduceri

Acuma 10 ani vedeam lumea în culorile inocenţei metafizice... îmi era lumea o concepţie fantastică, cu zâne şi prinţese, cu palate şi Moşi Crăciuni nelimitaţi în cadouri.
Acum cinci ani îmi era imposibil să cred că voi arăta aşa, voi vorbi aşa, voi gândi aşa, voi simţi aşa.
Acum un an mi-era greu să mă gândesc că mi se va schimba viaţa atât de mult, subit şi plăcut- concomitent!
Acum două zile mi-a fost peste putinţă, aşa, să-mi amintesc care îmi era scopul în viaţă.
Pentru că se pare uneori, este mai simplu să laşi lucrurile să evolueze de la sine, fără planificări excesive, fără premeditări sinuoase, fără vise mâzgâlite cu cerneala speranţei! Fără...fără...
Şi doar tăcerea s-o laşi să ţi se prelingă pe buze...

Prezentul simplu

Totul…este atît de schimbător...Întotdeauna am ţinut să cred că schimbările sunt benefice, indiferent ce segment al vieţii personale implică.

Doar, aşa se spune: "Tot ce se face, se face spre bine".


Lacrimile devin zîmbete, singurătatea se anihilează în "oamenii dragi"  de alături, promisiunile devin amintiri, cuvintele frumoase se transfigurează în poezii, prietenii devin familie… soarele devine lună, clipele devin o zi, oamenii devin mai buni. 

Aş vrea eu… dar din pacate, oamenii devin din ce în ce mai “răi”. Nu vor, dar “timpul” le permite şi-i stimulează parcă să-şi edifice o astfel de personalitate meschină, oferindu-le conjuctura perfectă de a se înrăi. Se întîmplă tot mai multe tragedii, sau se întîmplă inevitabilul. Era de aşteptat ca toate să cedeze la un moment dat. Ar fi momentul ideal să devenim mai înţelegători, mai sufletişti, mai buni.

 Întotdeauna omul a avut capacitatea să modifice lumea asta, dar niciodată nu a fost conştient de ea. Se pierde în scuze amăgitoare, în cuvinte deşarte, în fapte necuantificabile şi se ascunde   în umbrele diafane ale unor stereotipuri.  “Spiritul de echipă” e o expresie subestimată. 

Deloc învechită. 

Dimpotrivă, ce nu poate face un om, pot face doi. “Împreună”, un alt cuvînt minimalizat.

Împreună, putem evita orice, chiar şi inevitabilul. Întrebarea mea ar fi: de ce nu putem “lupta” împreună, de ce întotdeauna ducem singuri lupta? Din orgoliu? Din prea multă încredere în sine? Sau din absenţa unei persoane alături de care poţi forma identitatea cuvîntului "împreună"?

Probabil, asta ne asigură înfrîngerea.

Din 7 miliarde de fericiri

 În această clipă, cînd aievea încercăm să ne metamorfozăm fiinţa într-o lume imaginar mai bună, aproape 7.000.000.000 de oameni respiră totuşi în enormitatea lumii. 
Unora, le e frică  să trăiască cu adevărat. Se ascund  în umbrele diafane ale unor stereotipuri învechite.
Alţii însă, se regăsesc în fiece expiraţie aburindă. 
Unii au învăţat să mintă doar ca să poată supravieţui în această societate perfidă. Alţii, înfruntă adevărul, oricît de dureros ar fi.
Unii sunt răi în fiecare zi, şi le convine acest fapt. 
Alţii sunt buni, şi se luptă cu răul. Uneori le reuşeşte, alteori, oftează deziluzionaţi.
Unii compun din sunete muzică. Brodează din suspinele sufletului, vocile intuiţiei şi incandescenţele dragostei portative impercetibile pentru majoritatea din noi. 
Cu toate astea, alţii, dansează. 
Unii ajung în locuri în care alţii doar se visează. 
Unii sunt înalti, alţii sunt mici. 
Dar nu asta contează...
Şapte miliarde de oameni cuantificaţi care respiră. 
Şapte miliarde de suflete.  Unele imperceptibile, altele inteligibile şi mult-prea sesisabile.
Iar uneori… tot ce-ţi trebuie în lumea asta, este doar UNUL, un singur suflet şi ţie suficient  pentru a compune formula fericirii!

Suntem... ceea ce iertăm

...Şi poate că faptul că timpul trece te face să înţelegi ceea ce contează cu adevărat. Există anumite momente de răscruce  în viaţă, cînd ai nevoie de ceva extrem de motivaţional ca să-ţi dai seama pe ce drum tre să apuci, şi e dificil.. atît de dificil, mai ales cînd eşti nevoit să închizi anumite uşi, pentru a deschide altele, fără a şti ce chip te aşteaptă după ea.
Dar ce s-ar întîmpla dacă am lăsa toate uşile deschise? 
Înghit în sec.
Suspin.
Mă gîndeam zilele trecute la iertare. La faptul că unii oameni îşi pot trăi viaţa închizînd pentru totdeauna uşa trecutului, aruncînd cheia spre neant şi entuziasmaţi privind spre viitor. 
Şi cum oare nu le pasă de ceea ce s-a întîmplat, de oamenii pe care i-au jignit sau de cei care aşteaptă iertare de la ei?
Nu-mi imaginez să-ţi trăieşti avînturile evlavioase fără a fi responsabil de ceea ce ai fost cîndva, de acţiunile tale, de vorbele tale, de gîndurile tale mai mult sau mai puţin meschine.
Iertare...
Da iertare!  "A ierta" presupune acea comuniune cu propria-ţi fiinţă mai întîi de toate. Înseamnă să fii mîndru de tine, mîndru de faptul că te smereşti în faţa celora pe care i-ai dezamăgit, mîndru că ai avut curajul să spui cuiva : " Iartă-mă".


Mă gîndesc cît de puternic trebuie să fii, ca să poţi ierta. Cît de înţelept. Să ştii să alegi iertarea în locul răzbunării.
Ura este dureroasă.


Învăţ să iert. 
Învăţ să las mereu uşile trecutului deschise, să mă pot întoarce din dorinţa de-a mă reculege în anumite momente din trecut.
Fără iertare, acest lucru n-ar fi posibil.
Suntem ceea ce iertăm şi nu există nimic mai motivaţional de-a merge înainte decît iertarea.

2 in 1 ( Retrospectivă & Previziune)

Pînă nu demult, îmi imaginam că în vacanţa de iarnă o să reuşesc ceia ce nu mi-a reuşit pe parcursul celor 4 luni de studenţie. Pe naiba!
Este atît de dificil să te focusezi asupra anumitor priorităţi în momentul în care eşti acasă, la televizor rulează filme cu Moşi Crăciuni, de-ţi saltă inima din piept amintindu-ţi de copilărie, în frigider te aşteaptă portocale şi pe fiece măsuţă odihneşte cîte o hîrtie de la ciocolata de curînd mîncată.
Mi-a mai rămas o săptămînă pînă se încep examenele şi toate celelalte activităţi, şi mă simt atît de... emoţionată. Am impresia că în semestrul trecut am fost o altă "eu". De fapt, am fost un "eu" la care dintotdeauna am visat să ajung. 
Secretul? Ei bine, îmi reuşeşte tot mai des s-o alung pe "Cealaltă" din gînduri. Uneori, ea-mi zicea dimineaţa:  "Azi nu vei rezista. Eşti singură într-un oraş străin. Iar casa ta nu e aici.", dar luptam s-o contrazic, şi-mi reuşea. Deschideam fereastra camerei, adulmecam o boare de aer matinal, şi-o lăsam pe "Cealaltă" să plece odată cu expiraţiile profunde şi ritmate. Aceste exerciţii timp de cîteva săptămîni mi-au fortificat atît de vădit fiinţa, încît nu mă lăsam intimidată nici de cele mai lăuntrice temeri. 
M-am convins că Dumnezeu îţi dă întotdeauna să duci pe spate atîta cît poţi, şi cu timpul, te obişnuieşti atît de mult cu impedimentele zilnice, încît nu vrei nicicînd să opreşti din ascensiunea spre succesul mult-rîvnit..
Am fost puternică, curajoasă şi am ştiut să-mi gestionez atît de bine timpul, încît, indiferent dacă mă culcam pe la 3 de noapte, ştiam că începînd cu ora 6:30 dimneaţa, se începe o nouă zi, şi ziua aceasta este pentru învingători. Deci, nu mă puteam lăsa înfrîntă de surmenaj.
Am neglijat pe unii omuleţi dragi, dar mi-am făcut prieteni noi, şi asta mă determină să cred că niciodată n-ai să reuşeşti să-ţi ţii aproape cunoştinţele din trecut, în cazul în care te despart şi ore şi km. Cu timpul, numărul persoanelor cu care interacţionezi se multiplică, dar se cristalizează mai evident acele persoane împreună cu care petreci cele mai frumoase clipe, şi eşti conştient că aceste individualităţi vor fi alături de tine şi în viitor.


Abia acum, realizez că urăsc vacanţele lungi... Plus la faptul că te leneveşti atît de mult, mai adaugi şi stresul pre-examen, se mai adaugă şi gîndul că "Cealaltă" poate să revină în noul semestru, şi iar tre să fiu tare pentru ca s-o alung din subconştient.


Anul trecut în noaptea de Crăciun , pe la 2 de noapte, citeam. Citeam şi plîngeam.
Şi nu era un plîns  melancolic, dar era un plîns de cel care-ţi stoarce atîtea lacrimi, încît ai obrajii şi buzele firebinţi, iar ochii, ochii atît de mici. Plîngeam pentru că trăiam mult prea intens ceea ce citeam ( "Temă pentru Acasă" de Dabija). 
Mi-am amintit acest lucru pentru că am obligaţia morală ca în noaptea aceasta să termin o carte. Sper că după finisarea lecturării, voi putea mai uşor să-mi sistematizez tot ce n-am făcut pînă acuma în vacanţă, dar  tre să reuşesc în această săptămînă. 

Şi-un P.S.: Păstraţi-vă curajul, cumpătul şi voinţa intactă. Ne aşteaptă un an de la care vom "stoarce" mustul cel mai dulce, şi vom lăsa la fermentat cele mai frumoase realizări.

Ar trebui ca fiecare om să se nască încă o dată în prima zi din ianuarie. Să o ia de la capăt şi să scrie o pagină nouă. Să micşoreze sau să mărească lungimea frîului, dupa cum este cazul, dar să-l lase liber din nou în prima zi de ianuarie, să-şi îndrepte faţa spre viitor, fără să mai ţină seama de lucrurile care au fost şi au trecut.

Întrucît cuvintele vechiului an aparţin limbajului anului trecut

Vorbele noului an aşteaptă o altă voce.

E nevoie de un sfîrşit pentru un nou început!

La mulţi ani şi un an plin de entuziasm vă doresc!

Indubitabilă incertitudine

De ce oare chiar şi atunci cînd se întîmplă previzibilul tot suntem luaţi prin surprindere, şi ne uimim cu o privire actoricească?  Aş vrea atunci, în acea clipă să ne imortalizăm ecografia inimii şi să ne convingem că nu e nimic prestabilit... şi că această uimire este cît se poate de firească, chiar dacă bănuiam că aşa o să se întîmple.Uneori încerc să văd lucrurile altfel decît le văd alţii. Şi depun eforturi considerabile, cu toate că sunt zadarnice, pentru că de cele mai multe ori văd ceea ce vede toată lumea. 
Nu ştiu de ce, dar azi văd totul mai clar. 
Şi nu pentru că ar fi o zi cu mult mai deosebită decît alta... ci pentru că rutina acestor zile de vacanţă mă determină să reflectez mai mult decît este necesar la oameni, la tipologiile umane şi la tainele ce le ascund şi cele mai intrinsece personalităţi. 


În ultima perioadă am cunoscut mulţi oameni, atît de mulţi, încît îmi stresez conştiinţa pentru a le memora numele, dar asta nu mă descurajează, nu mă sperie, nu mă limitează în nimic, ba dimpotrivă, îmi oferă inedita oportunitate de a descoperi cît de flexibil poate fi un om, cît de curajos şi plin de vitalitate... 
Cu toate astea, acum, după ce am în raţiune chipurile atîtor sufleţele, întrezăresc aidoma teama netrucată a unora de a recunoaşte ceea ce simt cu adevărat.
Văd laşitatea altora de a recunoaşte că au greşit.
Văd dezamăgirea care îi doare pe unii, şi lunga amăgire în care se scufundă alţii doar din frica de a trăi. Dar ce uităm de fapt… e că avem doar viaţa asta de trăit. Chiar dacă vom fi altcineva, cîndva, undeva, după ce vom muri… azi suntem doar ceea ce suntem. Şi ar fi bine să ştim a profita de timp. Pentru că zilele trec şi deciziile cele mai importante devin tot mai greu de luat. 
Dacă iubeşti, nu te ascunde. 
Dacă vrei să visezi, închide ochii, sau visează cu ochii deschişi. 
Dacă ştii că nu poţi trăi fără ea, ai curajul şi renunţa la comoditatea de a rămîne resemnat cu singurătatea. 
Dacă un el şi o ea sunt făcuţi unul pentru celalalt, atunci nimeni nu poate schimba asta, decît poate… laşitatea unuia dintre cei doi. 
Şi atunci e trist să priveşti cum doi oameni îşi pierd şansa: de a fi “mai buni” împreună.Mă uit în jurul meu şi mă cuprinde incertitudinea. Văd oameni care se iubesc atît de sincer şi profund, dar care aleargă în direcţii total opuse. Şi mă întreb… cînd îşi vor da seama cît timp au pierdut? Oare vor reuşi vreodată să recupereze clipele zburate-n van?


Şi poate că de aici izvorăşte indubitabila mea dorinţă de a nu-mi lăsa zilele să se piardă fără a vedea, a spune sau a face ceva frumos & memorabil!

Fericirea în cuvinte

Se apropie cu rapiditate Sărbătorile de Iarnă. Le simt ardoarea, efervescenţa şi entuziasmul pe care-l degajă.
Înainte de a ne gîndi la cadouri, trebuie mai întîi să depunem eforturi maxime pentru a-i face pe cei dragi fericiţi, mai ales în această perioadă.


Deci, cum faci un bărbat fericit? 
1. Găteşte pentru el 
2. Iubeşte-l
3. În rest, lasă-l în pace 


Cum faci o femeie fericită? 
Trebuie să fii pentru ea: 
1. prieten 
2. societate plăcuta 
3. iubit 
4. frate 
5. părinte 
6. maestru 
7. educator 
8. bucătar 
9. tîmplar 
10. instalator 
11. mecanic 
12. electrician 
13. stilist 
14. sexolog 
15. co-însărcinat 
16. psiholog 
17. psihiatru 
18. terapeut 
19. autodidact 
20. organizator 
21. tată bun 
22. curat 
23. simpatic 
24. atletic 
25. tandru 
26. atent 
27. galant 
28. inteligent 
29. glumeţ 
30. creativ 
31. puternic 
32. înţelegător 
33. tolerant 
34. precaut 
35. ambiţios 
36. curajos 
37. credincios 
38. respectuos 
39. pasional 
40. competent 


şi nu uita : 

41. să-i faci des complimente 
42. să mergi cu plăcere la cumpăraturi 
43. să nu exagerezi 
44. să fii bogat 
45. să fii rezistent la stres 
46. să nu te uiţi după alte femei 


şi în acelaşi timp : 

47. să nu fii gelos 
48. să-i dai libertate 
49. să ai o relaţie buna cu familia ta, fără s-o neglijezi pe ea 
50. să o consolezi şi să-i ridici moralul în momentele dificile 


Şi foarte important: 

51. să nu uiţi aniversările: a ei şi a celorlalţi membri ai familiei tale şi a ei, prieteni, aniversarea relaţiei sau căsniciei voastre şi a tuturor prietenilor, aniversarea logodnei voastre (sau altă aniversare, în dependenţă deja)  şi....toate datele posibile pe care ea le uită! :)


Deci, opţiunile sunt variate!
Fiţi fericiţi şi păstraţi-vă intactă ardoarea şi aviditatea de a face persoanele dragi la fel de fericite!

Culoarea destinului

Nimeni nu e perfect, cu siguranţă... dar tendinţa de a atinge perfecţiunea îţi umple sufletul cu rîvnă şi temeritate.

Nici o viaţă nu este privată de valoare, mai ales că oglindeşte imaginea eforturilor depuse de-a lungul timpului.

Oamenii au idealuri şi vise.

Uneori, visele devin realitate, alteori rămîn…imposibile. Dar azi vreau să cred că alegerile pe care le-am facut pînă acum, şi deciziile pe care le voi lua de acum înainte, indiferent de firea mea contradictorie, mă vor purta mai aproape de ceea ce visez să fiu. 

Cîndva. 

Nu azi, nu mîine. 

Dar în viaţa asta, visez şi eu să ajung undeva, mai aproape. Visele mele cele mai îndrăzneţe, se leagă de lucrurile cele mai mărunte. Unii ar crede altfel. Dar pentru mine a ajuns să nu mai conteze ce crede lumea. Contează doar cei cîţiva pe care i-am lăsat să mă influenţeze. Şi sunt puţini aceia.  Dar sunt cei mai preţuiţi. Ştim cu certitudine că indiferent de alegerea pe care o facem, ea ne va afecta “destinul”. 

E alb, sau e negru. 

Dar am mai învăţat ceva…

…întotdeauna o culoare, indiferent de categoria cromatică în care se încadrează, are un infinit de nuanţe. Chiar şi o non-culoare, aparent fără substrat simbolic.