Între "gol" şi "plin" e Aşteptarea

Se întîmplă uneori, la un moment de răgaz din viaţă, ca propriul tău destin să-ţi ofere o porţie consistentă de realitate care te dezgustă, care te determină s-o scuipi şi să evadezi din ea; apoi, tot el,  îţi oferă o porţie de bucurie, de zîmbet nelimitat, de eros spiritual şi iubire la infinit. Îţi oferă frumosul şi urîtul aproape în acelaşi timp. 

Binele şi răul se întîmplă împreună, într-o proporţionalitate directă, la fel golul şi plinul, rîsul şi plînsul, iubirea şi singurătatea, fericirea şi tristeţea, dezgustul şi plăcerea...

Să vezi doar partea plină a paharului înseamnă să te pierzi într-o mare minciună; să vezi doar partea goală e tot o minciună.

Şi totuşi, cum vedem paharul?

Vă zic eu: îl vedem ca pe-o şansă unică, irepetabilă şi inedită de a-i sorbi din plin lichidul. Un pahar gol, va fi mereu umplut cu altceva, aşa că, nu vă pierdeţi timpul reflectînd asupra modurilor de perecepere a vieţii... golul şi plinul sunt realităţi continue.

Să exişti ştiind că vei avea parte de ce-ţi place şi de ce nu-ţi place, de gol şi de plin! 

Să exişti avînd înţelepciunea acestei aşteptări!

Da vieţii

"Oamenii trişti paralizează viaţa.

                                                 Oamenii sătui de viaţă înăbuşă bucuria.

Oamenii posomorâţi înmormîntează speranţa.

Oamenii fără speranţă seamănă disperarea! "

Phil Bosmans, Da vieţii

Azi...

am avut aripi... dar nu am ştiut ce să fac cu ele...
Le-am desfăcut larg în văzduh, dar am uitat să flutur, şi am căzut...dar simt şi acuma acea libertate gravitaţională a păsărilor...
Voi aştepta o altă zi cînd îmi vor creşte iar atît de mult aripile, ca să ating necuprinsul...

"Follow your heart and your dreams will come true"

De ce vreau eu să cred că există Dumnezeu?

...deoarece nu vreau să îmi imaginez iubirea ca fiind doar o reacţie a creierului de eliberare a unor hormoni sub impulsul conservării speciei, eu vreau să mi-o imaginez ca pe sentimentul care te face mai bun, care te uneşte spiritual cu ceea ce eşti separat fizic. Unele mistere sunt mult mai frumoase dacă ar rămîne mistere.

...deoarece orgoliul meu de om nu îmi permite să cred că noi trăim doar datorită unui impuls de energie electrică. M-aş simţi prost dacă aş şti că televizorul sau frigiderul funcţionează pe acelaşi principiu ca mine. Nu, eu prefer să numesc flux divin ceea ce îmi dă viaţă şi îmi permite să trăiesc.

...deoarece nu vreau să văd răsăritul şi apusul doar ca o rotaţie simplă în jurul soarelui, eu le văd ca pe cel mai frumos "Bună dimineaţa!" sau "Noapte bună!" posibile pe această lume. Este modul Lui de a ne saluta pe toţi.

...deoarece legile umane nu sunt de ajuns pentru a ţine lumea în frîu. Nu este niciun articol de lege care te obligă să fii bun, să îi iubeşti pe cei de lîngă tine, să speri atunci cînd totul merge prost.

...deoarece lipsa unei divinităţi doar măreşte problemele de aici. Încurajează oamenii meschini, încurajează superficialitatea şi lipsa responsabilităţilor.

...deoarece am nevoie să îi mulţumesc cuiva pentru lucrurile care nu depind de mine. Nu datorită mie sunt sănătos, nu datorită mie am o familie superbă, nu datorită mie vă pot spune acum ce vă spun. Toate acestea ni se par atît de normale, încît practic sunt o banalitate. Gîndiţi-vă doar la cineva cine nu are acestea. Pentru el ar mai fi o banalitate?

...deoarece eu văd viaţa ca un prilej, nu ca o destinaţie. Vreau să cred că trăiesc pentru ceva, că tot ce fac aici nu e doar în zadar. Deoarece tot ce voi lăsa pe Pămînt vor fi doar cîteva oase într-o cutie. Deci merită să încerci să faci aici ceva durabil?

...ar mai fi multe motive, mult prea multe. Dar voi încheia cu "Pariul lui Pascal": "Dacă cred în Dumnezeu şi nu există, nu voi pierde nimic. Dacă nu cred şi există, pierd totul". Cineva zicea că există reversul medaliei. Nu, nu există niciun revers al medaliei. Nu te costă nimic să crezi, poate doar 5 minute pe zi pentru a spune o rugăciune. 

...de aceea, pentru mine există Dumnezeu şi Îl simt tot timpul alături de mine. (Cineva spunea că e pueril să zici că Îl simţi. I-aş atrage atenţia spunîndu-i că noi suntem legaţi de realitate prin simţuri. Înainte de a simţi, trebuie mai întîi să îţi doreşti. Ceea ce voi numiţi noroc, coincidenţă sau şansă, eu o numesc Providenţă)

Ce am spus mai sus nu este pentru atei. Este pentru cei care cred şi cei care mai mişună pe aici, nehotărîţi, sperînd ca printre link-uri şi filosofări să existe o dovadă cît de cît clară în privinţa existenţei Lui. 

Sursa: TPU.ro

 

Tomnatice mirajuri...

          Am un straniu elan al inspiraţiei; şi poate că e de vină noua pagină calendaristică, poate că începerea anului universitar de studii, poate că noul stil de viaţă... în fine,  asiduu încerc să găsesc motive lumeşti pentru care să  înfloresc şi mă opresc cu mintea ciufulită şi plină de idei într-o oglindă . Mă cunosc şi nu prea, dar începe să-mi placă descoperirea, deşi rar se întîmplă să fie şi autodescoperire. Am sentimentul unui străin al spaţiului, al timpului, al oamenilor. E o adevărată frenezie interioară. Un nou-născut curios de propria înfăţişare, genial din propria-i filosofie şi puternic în leagănul nelegănat pînă acum. Un aspect al necunoaşterii mă face să trăiesc netrăitul visat.

          Reflectez fără să vreau la diverse aspecte şi la nuanţe încrustate profund. Pur şi simplu alerg  cu rapiditate acolo cu picioarele memoriei. Cum altfel decît foarte repede, gîndind prea mult înainte, randomizîndu-mi instinctele şi plecînd la vînătoarea prestabilită? Dintr-o dată am scăpat voit de frica superficială. Am trîntit-o şi am blamat-o, am închis-o în penumbra negăsirii.

        De atunci, natura freamătă cu susur indescifrabil, crengile-i se mişcă nevrotic legănate de-un vînt tomnatic, şi aerul... ehhh, aerul... e îmbibat  cu iz de  struguri copţi! Natura se schimbă odată cu lunile cutreierate. Parcă e nevoie de-o perioadă de linişte, în care omul să-şi urmeze menirea, iar tot din jur, să intre într-o etapă de tihnă... Şi etapa e aproape... parcă simt asfaltul ce va sta multe săptămîni umezit de ploile ciobăneşti şi de ceaţă, parcă întrezăresc frunze ruginii pe cărări, raze congruente portocalii, ce se vor înoda prin pulsul toamnei într-o horă arămie şi acel frig atipic. ...  

      Deocamdată, sorbim cu nesaţ din aceste ultime zile însorite, cu nori de pudră pe cer şi cu rouă pe frunze, pentru că curînd, foarte curînd, ne vom estompa în cenuşiu toate simţirile.

Two choices