De ce am blog?!

         Din seria: "întrebări stupide" :

” De ce?”

” La ce te gîndeşti?”

        De ce am blog? Ca să mă  destăinui? Poate... Dar blogul e mai mult decît un dialog cu propria-mi fiiinţă. E asemeni unei răzvrătiri interioare, ce dă naştere unui hazard de simţiri ce-mi  potoleşte starea febrilă şi nu permite să-mi obscurizez sufletul cu monotonia unor timpuri ţesute dintr-un scenariu perfid. Aş vrea să am uneori curajul şi nepăsarea momentului ca să-mi exteriorizez toate ideile preconcepute dintr-o hemoragie de dezamăgiri, dar nu le am... şi astfel, gîndurile mi se impregnează cu substanţa aşteptării... Şi tot aştept clipa cînd voi prinde la curaj şi le voi aşterne aici... Uneori clipa vine rapid... alteori, aşteptarea devine chinuitoare.  Şi iată-mă plină de mii şi mii de idei, gînduri duse la extrem şi trecute prin despicarea hipersensibilă de care sufer în ultimul timp. Încep să mă întreb dacă nu cumva blog-ul ăsta îmi substituie o bucată din curajul de a-mi spune impresia.

                De obicei spun. Şi aici mă cenzurez pentru că sunt cunoscută. Şi aici mă cenzurez pentru că e un blog public. De ce-l vreau public? Nu ştiu, pur şi simplu îmi place să-mi împărtăşesc reflecţiile cu ceilalţi, şi la fel cum eu primesc o satisfacţie grandioasă atunci cînd citesc ceva în care mă regăsesc, la fel sper că cineva, undeva, trăieşte intens într-o idee expusă de mine.
Uneori mie frică că pot deveni o carte deschisă datorită blogului, dar realizez că nu se va întîmpla niciodată asta. Sunt o fiinţă prea complexă, atît de complexă, încît uneori depun eforturi pentru a mă înţelege.. 

              Atunci să nu mă mai întreb de ce vreau linişte şi intimitate! Nu le voi avea, atîta timp cît exist şi-mi pun întrebări, atîta timp cît scriu pe blog şi-mi public o parte din reflecţii.
              Am fost întrebată dacă blogul poate deveni o armă folosită eficient de "duşmani" pentru a mă descoperi, şi-apoi pentru ca să mă învingă, la care , am răspuns fără ezitări : "Ce fel de duşmani? Nu ştiu ce-s ăştia! :) " Şi pe bune, nu cred în existenţa duşmanilor, atîta timp cît nu intervii exagerat în spaţiul personal al celor ce te înconjoară. Duşmanii sunt o invenţie a celor care se simt mult-prea încrezuţi în propria mîndrie. Dacă ai cîtuşi de puţin respect , inteligenţă şi educaţie, atunci descoperi în fiece necunoscut un potenţial prieten.

              Încheierea o fac repede, în speranţa că cele 10 minute în care am scris articolul nu au fost zadarnice. Şi le zic un sincer mulţumesc celor din blog-roll-ul meu care scriu articole deosebite, şi care îmi stîrnesc şi mai mult setea de a bea din prinosul inteligenţei lor.