Intotdeauna am crezut in destin.E felul meu de a fi,sau poate e felul meu de a ma resemna in fata incertitudinilor...Intotdeauna am crezut ca sunt o luptatoare,o fire puternica,temperamentala si sangvinica...Viata mi-a fortificat prin impedimentele zilnice constiinta,dar mi-a lasat totusi sufletul sensibil,visator,flegmatic si ii multumesc pentru asta...
Ajungem foarte rar sa ne punem intrebarea "cine sunt eu?",sau cel putin sa sondam in substraturile fiintei noastre ,si sa deslusim ce creatie divina suntem.M-am convins ca atunci cind Dumnezeu mi-a harazit existenta,a avut grija sa-mi de-a capacitatea de a intelege,de a ierta si de a reflecta profund...Uneori ma urasc pentru faptul ca analizez prea mult unele neclaritati,depun prea multa emotivitate in problemele altora,si risc sa-mi neglijez propriul EU...
Cu toate astea,mi-e greu,si aproape imposibil de a ma defini...Si e amuzant,nu?...Daca am ajuns eu,cea care vietuiesc deja de 19 ani si 3 saptamini impreuna cu mine sa nu ma pot intelege,atunci de ce astept sa ma inteleaga altii?!!!!...
Si poate ca noi,toti...n-ar trebui sa facem nimic pentru a fi intelesi...De ce sa depunem efort pentru a demonstra cuiva ca suntem perfecti,daca oricum,subconstientul ramine efemer neschimbat?...
Am facut aceasta luuuuuunga paranteza,pentru a reliefa,de fapt,o singura idee: ne cunoastem prea putin,noi intre noi...Ajungem sa fim prieteni adevarati cu cineva,dar nu i-am cercetat niciodata constiinta.Omul este o taina...Si Doamne,de ce mereu tainele trebuie sa ramina ascunse?!
De cit timp avem nevoie pentru a descoperi febrilitatea sau din contra,inefabilitatea celui de alaturi?...De-o zi,de-un an,de-o viata?...Nu,nu vom putea niciodata deslusi adevaratul "eu" al oamenilor cu care interactionam,pentru ca Dumnezeu nu ne-a facut genii,dar umbre trecatoare...
"Asadar, "cine sunt eu?" Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decit sa ma decupeze-n diapozitive subtiri. In momente diferite, dupa ele, am personalitati diferite. Interiorul nostru nu e insa un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, in cele din urma, cautarea mea de sine. Exist pentru ca ma caut pe mine insumi. Nu ma caut ca sa ma gasesc: faptul ca ma caut pe mine insumi este semnul ca deja m-am gasit.” (Mircea Cartarescu – “De ce iubim femeile?”)
6 comentarii:
tainele nu trebuiesc descoperite, taine sa ramina...parerea mea...
si in cazul intelegerii persoanei de alaturi cred ca nu trebuie sa acordam mare importanta, totul se face cu timpul...vrem sa intelegem pe cineva, necunoscind cu adevarat perosana proprie.
am uitata))
vreau si eu sa citesc cartea asta...ai luat-o de la biblioteca?
Tainele,intradevar,sunt ceea ce ne face pe noi mult-inferiori in fata creatiei divine...
Daca omului ii este dat sa descopere tot,atunci ce mai ramine din misterul si fascinatia universului.
Asa este si in cazul oamenilor,probabil...Poate ca e mai bine ca niciodata nu ne vom intelege persoanele dragi cu adevarat,poate ca misterul personalitatii lor ne si determina sa-i avem alaturi...
-"si in cazul intelegerii persoanei de alaturi cred ca nu trebuie sa acordam mare importanta, totul se face cu timpul."- o daaaaa,acest "timp" are el capacitatea de a le rezolva pe toate...
Cartea nu am citit-o,dar mi-as dori foare mult...am gasit citatul pe : http://www.citatepedia.ro/comentarii.php?id=31225
Ma indoiesc ca este usor de gasit in bibliotecile noastre...
Ft frumos articol!!! La moment am asa un sentiment puternic de incertitudine...nu ma mai cunosc, nu ma inteleg...really, incerc sa ma gasesc si articolul e tare suitable starii mele de spirit...si tot am vrut sa mentionez d/e taine, dar risc sa repet aceleasi lucruri...eu cred ca anume tainele ne mentin fericirea...
Eu nu am citit "De ce iubim femeile", dar l-am audiat...try it!!! E o optiune! :)
Liudika, bravo!
Mersi Mihaela :*...
Cu siguranta audiez "De ce iubim femeile"...si apropo,eu cred ca la tema asta ramin multe incertitudini,pentru ca...probabil asa este omul :ii place sa filozofeasca despre ceea ce-l macina,ce-i provoaca dubii...
Trimiteți un comentariu